Orgoliul și consecințele lui

O
Spunem că orgoliul îl ia omului pe Dumnezeu: orgoliul este într-adevăr iubirea propriei excelențe, atunci când mintea iubește doar binele pe care îl are în ea însăși, adică nu și pe Cel de la care a primit binele. O, orgoliu ciumat, ce faci? De ce faci ca râul să se rupă de sursă? De ce faci ca raza să se desprindă de soare? Pentru ce altceva decât pentru a-l face să sece, nemaiavând apă, și pentru a o transforma în întuneric, odată desprinsă de sursa de lumină; pentru ca și unul și celălalt, în clipa în care încetează să primească ceea ce nu au încă, să piardă totodată chiar și ceea ce au? Într-adevăr, atunci când înveți să iubești darul fără a iubi și pe Cel care dăruiește, faci astfel încât cel care își arogă pe nedrept o parte a binelui dăruit de El să piardă tot binele care este în sine însuși, deși nu poate avea vreun profit dinaceea ce are atâta timp cât nu îl iubește în Cel de la care îl are.
Cum tot binele vine, într-adevăr, de la Dumnezeu, nu ajută la nimic să ai vreun bine în afara lui Dumnezeu. Dimpotrivă, pierzi chiar și ceea ce ai dacă nu iubești ceea ce ai în Cel sau cu Cel de la care ai. Cine nu cunoaște decât binele pe care îl are, îl iubește în mod necesar în sine însuși, deși atunci când privește în altul binele pe care nu îl are în sine, cu atât mai amară îi este lipsa care îl macină, cu cât el nu iubește pe Cel în care sălășluiește tot binele…
Și iată de ce invidia urmează orgoliului: cel care nu își adâncește iubirea acolo unde sălășluiește tot binele, cu cât se mândrește în mod greșit cu binele propriu, cu atât mai chinuitor se tulbură din cauza binelui celuilalt. Astfel, suficiența își primește pe bună dreptate pedeasa: ea dă naștere tocmai invidiei. Pentru a nu fi vrut să iubească binele comun tuturor, este drept ca ea să fie acum roasă de invidie față de binele celuilalt. Cu siguranță, succesul fericirii celuilalt nu ar consuma-o într-atât, dacă prin iubire ea l-ar avea pe acela în care sălășluiește tot binele. Ea nu ar considera că binele celuilalt îi este străin dacă ar iubi propriul bine acolo unde ar avea în același timp și binele propriu și binele celuilalt…
De aceea, după orgoliu, invidie și mânie, care despoeie omul, urmează imediat tristețea care îl flagelează pe omul dezgolit.
Tristeții îi urmează avariția, care îl alungă pe omul flagelat, pentru că, bucuria interioară fiind pierdută, avariția împinge spre căutarea consolării din exterior.
Apoi vine lăcomia care îl seduce pe omul alungat: acest viciu ispitește în primul rând și de foarte aproape sufletul care aspiră la bunuri exterioare, pentru că chiar prin intermediul apetitului natural îl îndeamnă la exces.
În  ultimul rând survine desfrânarea, care îl duce vilent în robie pe omul sedus, pentru ca, odată carnea înfierbântată prin benchetuieli, sufletul amorțit și de-acum incapabil de rezistență nu poate învinge adorarea senzualității care îl surprinde. Deci, mintea este supusă rușinos la o foarte crudă robie și dacă nu îi vine în ajutor bunătatea Mântuitorului, înduplecată prin rugăciuni, ea nu va avea niciun alt mijloc de a ieși din sclavia care o ține închisă și de a-și redobândi libertatea pierdută.
(Hugo de Saint-Victor)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.