Continuare de AICI:
Să-l reînvățăm dragostea, am putea spune așadar; Și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. Dar iată, aici se despart apele. Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât săă-și ducă vorba până la apăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.
Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să face ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu „izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. Dar omul de azi nu mai poate să cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern însă e insuficient de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.
Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui noe să-și pregătească o arcă fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în ară Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: „Ce sunt astea?” Și Noe ar răspunde: ”Ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne.” Și s-ar putea să nu mai urce nici el, Noe, în arcă.
(Constantin Noica într-o scrisoare adresată fiului său Rafail,
după ce acesta apucase pe calea monahală)