Ofensiva Bisericii

O

Articolul de mai jos l-am publicat în urmă cu mai bine de un an într-o revistă a Colegiului Biblic Est-European. M-am gândit că ar fi bine să apară și aici.

Lectură plăcută…

Neînţelese vremuri. Creştinismul îngenunchează, dar nu în faţa Atotputernicului, ci în faţa neopăgânismului. În acest secol pe care încă nu ştim cum să-l numim, Biserica lui Hristos este ţinta multor atacuri. De la ignoraţa sfidătoare (vezi atitudinea mass-media faţă de martirajul creştin contemporan), până la strategia diabolică ţesută în străfunduri (vezi conţinutul homosexual al filmelor nominalizate la Oscar), creştinismul primeşte lovituri grele. Nu ştim dacă acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, dar ştim că răul se propagă azi mult mai facil decât ieri.

„Trăim într-o lume în care normele morale şi standardele adevărului au fost zguduite într-o asemenea măsură încât oamenii de toate categoriile sunt disponibili la orice (s.m.) credinţă” – spunea profesorul româno-american Virgil Nemoianu. Dar oare nu tocmai în acest context ar trebui să strălucim „ca nişte lumini în lume”? Oare este Biserica lipsită de resurse şi motivaţie pentru a pierde unele băbălii prin abandon iar altele prin sângerări dureroase? Oare putem depăşi „izvodirile minţii” moderne care îşi refuză principiile ultime, elogiind cunoaşterea cantitativistă şi individualismul amorf? Noi credem că soluţiile există, doar că nu sunt la noi. Putem învinge atâta vreme cât luăm armura pusă la dispoziţie de Domnul Oştirilor sau Comandantul nostru suprem.

Dacă în lumea secularizată se sărbătoreşte anul Darwin, trebuie să aducem aminte că într-un vast spaţiu creştin (Biserica Catolică) se sărbătoreşte anul Apostoluui Pavel. Mergând pe mâna celui de al doilea „sărbătorit” să ne aducem aminte cum prezintă el imaginea Bisercii lui Hristos (Efes. 6.12-17). Astfel, în locul relativismului care ia orice judecată de valoare drept adevăr, el ne propune brâul adevărului. Acesta din urmă este unic, este cel iudeo-creştin, este cel primit prin întruparea lui Hristos şi pus în lumină de scrierile canonice. Nu unul dintre miile de adevăruri concurente, ci singurul şi de neschimbat.

În locul disculpării predicate tot mai abitir până şi de unii colegi de amvon, el ne propune platoşa neprihănirii. Iar aici sintagma trece dincolo de moralitatea personală şi ţinteşte în acea neprihănire imputată, ce se mai numeşte justificare/îndreptăţire prin credinţă. Aşadar, nu extirparea sentimentului de vina este soluţia, ci recunoaşterea lui în faţa crucii lui Hristos şi plânsul „cu amar”. Apoi în locul fanatismelor şi a libertinajelor de tot felul, el propune încălţămintea râvnei. Să nu tresăltăm înainte de a înţelege: nu o râvnă ideologică şi confesională, ci una pentru Evanghelie. Acea Evanghelie înţelească ca Veste Bună, acea Evanghelie care poate atinge omul şi-l poate schimba radical, ontologic.

Ei bine, pe deasupra, „sărbătoritul” Pavel ne recomandă scutul credinţei. Şi iarăşi, nu de o credinţă folosită ca armă demonstrativă în bătalia cu ocultismul e vorba, ci de acea credinţă-scut, în spatele căreia te poţi simţi în siguranţă. O credinţă care însumează marile adevăruri revelate prin Hristos şi pe care o asumi conştient şi declarat la botez. Săgeţile înroşite ale duşmanului ricoşează, iar apoi credinţa care mută munţii îşi poate face lucrarea.

În locul unui ecumenism tot mai sincretic, apostolul ne invită să luăm coiful mântuirii. „Nu – ne zgâlţâie sărbătoritul nostru – nu poţi merge pe orice drum pentru că, în definitiv, toate duc pe vârful muntelui. Calea este una singură, aceea prin care Dumnezeu a coborât, kenotic, la noi: prin Hristos.” În fine, să nu uităm de sabia Duhului. Nu este sabia pe care am fi tentaţi s-o îndreptăm, petrin, spre urechea lui Malhu, nici aceea a puterii instituţionale (tot mai atragătoare azi pentru confesiunile neoprotestante), ci sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Asemenea heruvimilor edenici, chemaţi „să învârtească o sabie învăpăiată” (Gen. 3.24), Biserica lui Hristos este chemată să mânuiască Scriptura cu foc. De fapt, Duhul şi Cuvântul ne salvează. Aşa a fost şi când ne-am întors la Dumnezeu, aşa e şi azi. Să le punem, ofensiv, la lucru. Mult succes!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.