Exercițiu de neuitare: Henri Dunant

Genevez, protestant și om de afaceri, Henri Dunant va deveni una dintre personalitățile de marcă la cumpăna sfârșitul secolului 19. Într-o zi de 30 octombrie (1910) se stingea după o activitate intens și lua cu el în mormânt două mari isprăvi: fondarea Crucii Roșii dar și obținerea Premiului Nobel.

S-a născut și a fost crescut într-o familie extrem de devotată Bisericii Reformate. Urmași ai lui Calvin, părinții lui Henri au amprentat într-o bună măsură viața socială și religioasă geneveză. Tatăl, un potent om de afaceri și mama, un spirit filantropic, aveau să cultive în inima lui dragostea pentru frumos și bine. La 18 ani a fondat Asociația Joia, care era de fapt un grup de tineri ce se întruneau pentru a studia Biblia și a ajuta pe cei nevoiași. În 1852, el a fondat filiala geneveză a organizației de tineret YMCA, iar trei ani mai târziu a participat ca și pion important la întrunirile aceleiași organizații de la Paris.

În 1849, la vârsta de 21 de ani, a fost obligat să părăsească Colegiul Calvin datorită unor probleme financiare și va începe să lucreze la o firmă de schimb valutar. Va progresa în acest domeniu, ajungând să lucreze apoi în bancă. În 1853 vizitează Algeria, Tunisia și Sicilia, aceste călătorii sfârșindu-se la 24 iunie 1859. După ce se întoarce la Geneva, profund influențat de situația dramatică din colonii, va publica o carte din fonduri proprii. A scris acolo cam tot ce-a avut pe inimă și a schițat un plan sumar pentru viitoare intervenții umanitare.

A călătorit mult în Europa răspândindu-și ideile și căutând oameni capabili care să-i fie alături. În felul acesta s-a înconjurat de personalități precum generalul Henri Dufour și medicii Luis Appia și Theodore Maunoir. Împreună cu aceștia și mulți alți simpatizanți va avea prima întâlnire a ceea ce se va numi mai târziu Crucea Roșie Internațională. Evenimentul cu pricina a avut loc la 17 februarie 1863. De atunci și până în zorii secolului XX, Dunant a fost activ pe multe planuri. Cu o atenție specială pentru răniții Războiului Crimeii, el s-a aplecat cu gentilețe asupra multor nevoi.

În 1901 a primit Premiul Nobel pentru pace, o distincție care încununa preocupările sale de o viață. Ultimii ani au fost grei și tumultoși. Depresia severă și paranoia ce se instala treptat l-au făcut să se retragă la Heiden până la moarte. A lăsat în urmă un exemplu ilustru, dovada indubitabilă că se poate învinge chiar și în vremuri grele. Nu a fost scutit de necazuri de tot felul, dar a învins și a fost un sprijin real pentru foarte mulți suferinzi. Memoria lui merită păstrată vie. Dacă ar fi tot mai mulți oameni de acest fel, probabil și suferința lumii s-ar diminua. A te uita în juru-ți și a vedea ce-i de făcut; a nu te trage înapoi sau a nu plasa responsabilitățile pe ceilalți, iată doar câteva dintre lecțiile pe care H. Dunant ni le furnizează an de an.