
Societatea modernă şi postmodernă promovează din plin ideea individualităţii, a libertăţii de exprimare, a apetitului pentru a fi unic, special. Din ce în ce mai mult auzim şi la noi în ţară, desigur, preponderent din partea tinerilor, expresia „e o persoană specială”, „relaţia noastră e una specială”, cu trimitere la conjuncţia de iubire. Nu de puţine ori formula se concretizează în „povestea noastră de dragoste este unică”. Sau chiar dacă nu e spus explicit, manifestările din fragmentele de viaţă cotidiană, discuţiile colocviale concrete sau cele din spaţiul virtual sugerează credinţa în „unicitatea propriei poveşti de dragoste”. Ceea ce conţine un sâmbure de adevăr, întrucât fiecare dintre noi are trăsături specifice şi cu atât mai mult se amplifică ineditul prin strânsa interacţiune din cuplul de îndrăgostiţi şi prin evoluţia în timp a relaţiei. Totuşi, „specialul” şi „unicul” nu sunt atât de prezente şi consistente pe cât cred agenţii lor. Cercetarea de specialitate arată că dragostea, în particular cea romantică, pe care o vizăm aici, are câteva note esenţial comune. Iar această constatare nu vine doar dintr-o analiză exterioară a experţilor, ci chiar din perspectiva oamenilor obişnuiţi, a trăirilor de dragoste, existând un corp comun de atribute care formează tipul frecvent de dragoste.
Iar privitor la „poveste”, să consemnăm doar observaţia lui P. Bourdieu (1999), conform căreia atunci când mizăm pe relevanţa epistemică a poveştii de viaţă, nu ar trebui să uităm că oamenii au tendinţa de a rotunji firul evenimentelor, de a le prezenta ca pe o poveste, cu început, punct culminant şi final (fericit), deşi ele pot fi zigzagate, dispersate, fără logică internă. P. Bourdieu se referea la povestea vieţii ca metodă generală de cercetare socială, dar observaţia este valabilă, cel puţin parţial, şi pentru povestea de dragoste.”
Excerpt From: Petru Ilut, (coord.)., Dragoste, familie si fericire. Spre o sociologie a seninatatii, iBooks.