DeÈ™i s-a scris mult despre tortura comunistă, cred că trei lucrări se impun spre lectură. Una dintre acestea – probabil cea mai cunoscută – este Jurnalul fericirii a lui Nicolae Steinhardt. Reeditată în repetate rânduri după 89, cartea a avut parte de lectori din toate straturile sociale. Călugărul de la Rohia ne povesteÈ™te despre suferință într-o manieră hristică, izbăvitoare. ÃŽntâlnirile ce le-a avut între pereÈ›ii reci ai închisorilor, dialogurile È™i îndelungile meditaÈ›ii nu sunt altceva decât invitaÈ›ii pentru o viață profundă. ErudiÈ›ia autorului, candoarea povestirii È™i francheÈ›ea stilului te pun în uimire de la prima până la ultima pagină. Este o carte-itinerar în care autorul nu-i decât o ilustră călăuză. Atent cu cititorul, onest până la ultimul detaliu, Steinhardt își relatează experienÈ›ele într-o notă optimistă. Amănuntele sunt mereu însoÈ›ite de comentarii È™i analize moralizatoare. Caracterul filosofic al amintirilor, felul în care au fost receptate È™i apoi puse în pagină, fac deliciul lecturii.
Lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele este considerată prima mărturie directă despre detenția politică românească. Este de fapt o colecție de memorii scrise de Ion Ioanid (1929-2003), în tihna bătrâneții petrecute în Germania. Cei mai în vârstă și-l aduc aminte de la Radio Europa Liberă unde, începând cu 1969, a fost crainic. A făcut 12 ani de închisoare (în două etape), fiind încarcerat la Pitești, Cavnic, Jilava, Oradea, Aiud și Salcia. Cartea oferă și o listă de deținuți care depășesc 500 de nume. Deși lucrarea nu are veleități literare, ea este valoroasă prin meticulozitatea cu care ne sunt descrise evenimentele. Autorul s-a străduit să fie cât mai coerent sub aspect cronologic și, de asemenea, să nu scape detalii prețioase. Tocmai de aceea este un volum ce conține materie primă pentru istoricii sau analiștii care vor să interpreteze acele timpuri. Ioanid și-a propus în primul rând să nu greșească. Pentru el, adevărul istoriografic este mult mai important decât întregul noian de simțăminte de altfel subiective. E important să lași generațiilor următoare detalii suficiente pentru a-și face o dreaptă opinie despre trecut.
Intitulată sugestiv Tortura pe înțelesul tuturor, cartea a fost scrisă de Florin Constantin Pavlovici (n. 1936). Autorul a fost aruncat în temnițele comuniste imediat după sfârșitul facultății (februarie 1959) și a trecut prin Jilava, Gherla, Salcia și alte închisori ori lagăre de muncă până în 1964. La doar câțiva ani de la eliberare, a fost denunțat că-i displace romanul Rădăcinile sunt amare a lui Zaharia Stancu, iar acest delict era pe vremea aceea de neiertat. Este hărțuit din toate punctele de vedere, anchetat și judecat, fără să se rostească totuși o sentință de condamnare. Lucrarea ce-o recomandăm evidențiază adevăratul talent literar al lui Pavlovici. În acest cadru atractiv, autorul prezintă atrocitățile închisorilor comuniste sub semnul unei banalități. Este ceea ce Hannah Arendt numește banalitatea răului în literatura de detenție. Prezentarea faptelor se face cu detașare, cu multă ironie și aprigă justețe, dar niciodată în mod cinic. Lumea temnițelor pune în evidență caractere pe care libertatea le ignoră. În acele condiții pot fi văzute mult mai bine lașitățile oamenilor, dar și curajul și solidaritatea.