O moarte care nu dovedește nimic

Aleg să intitulez acest eseu după romanul scris, în 1931, de Anton Holban, doar că mă voi referi la un fapt real. Episcopul anglican de orientare carismatică (după unele site-uri, „penticostal”) – Tony Palmer – ne-a părăsit recent, într-un tragic accident de circulație petrecut în Italia. Se știe, mai ales de către cunoscători, că Palmer fusese unul dintre prietenii actualului papă Francisc I, încă de la instalarea acestuia în fruntea Bisericii Catolice. O relație interesantă și îndelung comentată în mass-media, dar care a dat anumite roade. Să ne aducem aminte de „apropierile” pe care acest episcop le-a reușit prin vizitele făcute papei, dar și de mesajul pe care i l-a „smuls” suveranului pontif pentru o mare conferință carismatică (vezi materialul aici). Una peste alta, Palmer a devenit extrem de vizibil în acest an, fiind mult apreciat de unii și mult detestat de alții.

Englez de origine dar căsătorit cu o italiancă, Palmer locuia și în Peninsulă. În ziua fatidică, o mașină intrată pe contrasens cu o viteză teribilă a izbit mașina pe care o conducea episcopul regulamentar, spulberând trupul acestuia pe caldarâm. Ca o ironie a sorții, cade răpus în urma unui gest necontrolat, a unei imprudențe vinovate până la cer în ceea ce-l privește pe celălalt șofer. Abia trecuse de 50 de ani și, în virtutea ultimelor acțiuni, visa la o relație tot mai cordială între catolici și neoprotestanți. Unda de șoc pe care această moarte venită mult prea devreme a creat-o a ajuns pe întreg mapamondul. Cum era de așteptat, unii au „salutat” în mod triumfalist întreaga tragedie. În opinia lor, bine că s-a pus capăt răului ecumenist, posibilelor tentative de aservire a neoprotestanților și alte scenarii la fel de ridicole. Alții, mai cu bun simț, au deplâns această frângere de destin. Deși nu știu prea mulți despre ce e vorba, conceptual vorbind, aceștia din urmă au știu să respecte măcar suferința unei familii care a pierdut pe cineva drag. Sigur că, între aceste două categori, ar fi o a treia: cea a ignoranților, pe lângă care evenimentul a trecut absolut neobservat.

Personal, nu m-am grăbit să comentez pentru că am vrut să citesc reacțiile „la rece”. De fapt, cam așa procedez de fiecare dată când e vorba de un caz de anvergură. Acum, când pasiunea pentru subiect a mai scăzut, mă grăbesc să apreciez categoria celor care văd în moartea lui Palmer doar… o moarte. Și, mai mult, e „o moarte care nu dovedește nimic”. Nu suntem noi în măsură să spunem că l-a pedepsit Dumnezeu pentru ce a făcut sau aprecieri de genul acesta. Cât de rudimentar pot gândi unii și cât de îndrăzneț, discutând în acești termeni despre destinul unui om. Mai bine am înălța un gând de rugăciune pentru cei rămași în urmă și am lăsa discuțiile despre carismatism și ecumenism pentru mai târziu. Puțină demnitate să avem, măcar puțină!