Scrisă în 1121, în plină perioadă scolastică, lucrarea Didascalicon poartă semnătura lui Hugo de Saint-Victor, fiind una dintre capodoperele gândirii medievale. Salutăm apariția ei într-o ediție bilingvă (latino-română) în colecția Biblioteca medievală de la Polirom (2013) și apreciem deopotrivă coordonatorul seriei – dl. Alexander Baumgarten – și pe doamna Laura Maftei, o excelentă traducătoare. Alcătuit din șase „cărți”, tratatul oferă o binevenită introducere în Sfânta Scriptură. Dar, spre deosebire de manualele moderne, demersul autorului întrece cu mult sfera introductivă. Pe măsură ce ne prezintă cărțile Bibliei și ne oferă informații valoroase despre istoricul lor, el are grijă să ne învețe și detalii hermeneutice. Găsim pagini întregi despre contextul istoric al Scripturii, dar și recomandări de lectură a ei. Biblia nu este o carte ca oricare alta, prin urmare cititorul trebuie să fie pregătit pentru această „întâlnire”.
După cum preciza chiar Hugo în introducere, „pentru a putea ști ce trebuie citit sau ce trebuie citit în special, în prima parte enumeră mai întâi originea tuturor artelor, apoi arată descrierea și împărțirea lor, adică în ce fel fiecare o conține pe alta sau este cuprinsă în alta, împărțind filosofia de la întreg până la ultimele secțiuni. Apoi enumeră autorii artelor și prezintă care anume dintre aceste arte trebuie, cu precădere, supuse lecturii. Pe urmă, arată și în ce ordine și cum se cuvin citite. În final, recomandă cititorilor o învățătură privind modul lor de viață și astfel se încheie prima parte.” Iată o desfășurare a primei părți care, în mod necesar, recurge la o învățătură practică. De fapt, fiecare capitol mare al cărții este aplicativ în ultimă instanță. „În a doua parte, stabilește ce scrieri se cuvine să fie numite divine, apoi numărul și ordinea cărților divine, autorii lor și interpretările denumirilor. După aceea, discută despre unele caracteristici ale Scripturilor divine, care sunt mai necesare studiului. Apoi învață în ce fel trebuie să citească Sfânta Scriptură cel care caută în ea îndreptarea moravurilor sale și un mod de a trăi. În cele din urmă, îl învață pe cel care o citește din iubire față de știință și astfel se încheie a doua parte.”
După cum observăm, avem de-a face cu un fel de spirală hermeneutică. Într-o manieră inductivă, suntem purtați de la general spre particular. Prozaicul anticipează divinul, așa cum știința secondează revelația. Dincolo de recomandările utile și savuroase ale cărții, de remarcat locul privilegiat pe care-l ocupă Sfânta Scriptură. Apropierea de textul sacru se face din mai multe direcții. Hugo identifică trei tipuri de cititori: dascălul („docentis”), studentul („discentis”) și cititorul simplu („per se inspicientis”). Autorul nu crează niciun fel de ierarhie artificială, dimpotrivă apreciază foarte mult lectura populară a Scripturii. Pentru că, așa cum e logic, specialiștii au fost și ei cândva amatori.
Vă las să explorați în tihnă această carte valoroasă. Ea cultivă în noi un simț al măsurii extraordinar și ne arată cât de laborioasă era hermeneutica pe vremuri. Rigoarea, jovialitatea și directețea cu care a fost scrisă face din această carte o perlă a gândirii medievale. Înaintemergătoare a hermeneuticii de azi, ea ne deschide mintea asupra multor detalii ale textului biblic. Este un fel de manual indispensabil celui care trece dincolo de lectura propriu-zisă a Bibliei. Cine vrea să înțeleagă detalii de subtext sau care vrea să observe cum s-a studiat Scriptura în alte vremuri, va găsi aici o oază extraordinară.