Într-un sat transilvan, nu departe de Beiuș, își trăiește ultimii ani după o viață rodnică și îndelungată poetul țăran Traian Dorz, un om născut și crescut în civilizația satului, rămas în ea și pentru ea, câștigându-și pâinea de toate zilele muncindu-și pământul și crescându-și vitele pe lângă casă, scriind în ceasurile în care natura îl elibera de la lucrarea și privegherea asupra rodniciilor ei, în zilele de sărbătoare, în iernile blânde ale dealului transilvan. Poezia acestui om al locului născută din popor în imaini simple și curate s-a întors tot în popor, în satele ce-și țin rânduiala părinților. Multe din aceste alcătuiri lirice au devenit cântece și s-au răspândit în acest fel mai grabnic pe multe sate transilvane. (…) Traian Dorz este o înzestrare adevărată, hăruită, care va rămâne în istoria scrisului românesc de origine transilvană.
(Dintr-un articol semnat de Ioan Alexandru și apărut în revista Flacăra, nr. 26, 30; iunie 1977)