„O cultură de vorbe scurte”

O

Vă propun mai jos un fragment dintr-un articol publicat de A. I. Philippide în Adevărul literar și artistic, anul 1937. În spiritul lui este la fel de actual ca și atunci. Este un semnal de alarmă încă binevenit (sau cu atât mai mult acum binevenit).

„Cultura timpului nostru tinde tot mai mult sa devina o cultura de vorbe scurte si imagini repezi.

Cinematograful si radiofonia (în curând televiziunea) obisnuesc si vor obisnui tot mai mult pe oameni cu informatia sumara, frapanta, dar repede si, fireste, superficiala.

Lumea de azi nu mai are vreme sa adânceasca si nu mai are nici gust pentru adâncire.

Când omul va fi convins ca într’un sfert de ora de auditie radiofonica sau de spectacol cinematografic va sti despre ce este vorba într’o carte de doua sute de pagini, el va dispretui cartea si o va înlatura ca pe un instrument demodat si rudimentar, bun de pus alaturi de vârtelnita arhaica si de opaitul stravechi.

Chiar de pe acum, imaginea a început sa câstige tot mai mult loc în dauna textului. Parerea ca o fotografie te informeaza mai sigur decât trei pagini de text este astazi curenta si o auzi de la oameni de toate gradele de cultura.

Începe era cartilor cu poze. Oamenii în fata cartii încep sa aiba o psihologie de copil: o carte care are numai text nu-i atrage. Imaginile îi intereseaza în primul rând. (…)

Puterea de sugerare a vorbei scrise nu poate fi egalata de niciun document fotografic. Acesta, ca si filmul, ofera fapte. Dar nu faptele înseamna totul, ci semnificatia faptelor, intepretarea, compararea, clasarea, judecarea lor.

Vorba scrisa ramâne singurul mod de transmisie a gândirii. Sânt departe de-a nega valoarea de arta si de documentare a cinematografului, dar îmi dau seama ca la un om care s’ar multumi numai cu cultura pe care o poate da filmul si ar ceti numai carti cu multe ilustratii, mecanismul gândirii ar suferi o simplificare foarte primejdioasa.

Omul acesta, încetul cu încetul, n’ar mai cunoaste osteneala cercetarii prin el însus”.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.