Creștinismul are o dinamică impresionantă. Tocmai de aceea unii au început să vorbească despre creștinisme, cu referire la diferite tradiții hermeneutice și dogmatice. Neoprotestantismul este și el o ramură însemnată a mișcării creștine. Cu rădăcini adânci în spiritul protestantismului clasic, el a cultivat încă de la începuturi un atașament aparte față de Biblie și față de experiența personală. În acest cadru, anumite pasaje – în special noutestamentale – au prevalat în predicare și consiliere. Crezând în convertire, evanghelicii și-au ales anumite versete din Scriptură care să expună pe scurt întreaga doctrină. Dintre acestea unul a devenit, de-a lungul timpului, extrem de îndrăgit. Este vorba, fără îndoială, de Ioan 3.16. Supranumit versetul de aur al Bibliei, folosit abundent în mesaje de evanghelizare sau pliante pentru cei necredicioși, acesta s-a bucurat de o receptare specială.
Ei bine, ceea ce avem în față este o lucrare intitulată în mod interogativ: Este Ioan 3.16 nucleul Evangheliei? (Societatea Biblică Română, Oradea). David Pawson ne invită la o dezbatere obiectivă asupra versetului de aur. Punctul său de plecare este derapajul hermeneutic de care ne facem vinovați de un secol încoace. Fără să ne dăm seama, am aplicat pasajului din Ioan 3.16 o interpretare reducționistă. Am redus întreaga Veste Bună ce-o prezentăm oamenilor la un singur pasaj scripturistic. Ca să putem face asta l-am scos din context și am rezumat totul la dragostea lui Dumnezeu. Am uitat parcă de dreptatea și cerințele Lui pentru oameni, de rigoarea cu care trebuie să ne trăim viața aici pentru a fi pregătiți pentru cer.
Sistematic vorbind, paginile ce urmează atrag atenția asupra câtorva domenii, după cum urmează:
În primul rând, cartea atrage atenția asupra subiectivismului. A vedea acolo doar partea cea mai convenabilă a doctrinei, anume că Dumnezeu Și-a arătat iubirea față de noi prin jertfa Fiului Său, este primejdios. Este ca și cum ne luăm partea cea mai ușoară și care nu ne implică în nici un fel. Răsturnăm asupra Lui întreaga responsabilitate, iar pe noi ne exonerăm. Nu așa a conceput Dumnezeu lucrurile. El, într-adevăr, Și-a dat Fiul să moară o singură dată, iar jertfa Lui este suficientă. Pe de altă parte, noi trebuie să credem în El cu toată ființa, pentru ca abia apoi să ne putem bucura de mântuire eternă. Responsabilitatea alegerii noastre este evidentă în Cuvântul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, cartea atrage atenția asupra exegezei. Pasajul nu este în clasa celor cu grad ridicat de dificultate. Sunt pasaje în Scriptură cu mult multe dileme hermeneutice decât Ioan 3.16. Dar, cu toate acestea, o exegeză elementară îl conduce pe David Pawson spre concluzii neașteptate. Ceea ce face el e la îndemâna oricărui inițiat în studiul limbilor clasice, doar că majoritatea parcă au ignorat metoda. Timpul verbului, forma substantivelor și nuanța prepoziției sunt doar câteva dintre elementele pe care autorul le analizează, într-un demers admirabil. Avem, așadar, o exegeză onestă, fără nici o tentativă de face textul să spună ce vrem noi. Scriptura este văzută ca autoritatea normativă, pe care trebuie s-o lăsăm să vorbească.
În al treilea rând, cartea atrage atenția asupra evanghelizării. O înțelegerere corectă din punct de vedere hermeneutic va conduce la o doctrină justă, care se va regăsi într-o aplicație potrivită. De îndată ce versetul de aur al Bibliei este înțeles în termeni optimi, aplicația lui predicatorială va fi net superioară. În loc de a forța conceptul de dragoste necondiționată, evanghelistul va putea transmite un mesaj mult mai adecvat. Realitatea păcatului și a vinovăției nu se diminuează cu nimic, ba dimpotrivă este adusă mai mult în discuție. Astfel, nevoia de mântuire este cu atât mai acută cu cât depravarea este resimțită mai profund. Doctrina Scripturii privitoare la evanghelizare nu ocolește niciodată realitatea răului și a răzvrătirii umane.
În al patrulea rând, cartea atrage atenția asupra devoțiunii. Departe de a fi un tratat rece și distant, lucrarea este mai degrabă curtenitoare. O receptare justă a pasajului oferă binecuvântări speciale în plan devoțional. Dacă îl înțelegem în contextul său imediat, profunzimea închinării noastre crește. Când realizăm pericolul spiritual în care se află omenirea (comparată cu șerpii din pustie), putem mult mai bine să apreciem soluția lui Dumnezeu. Moartea spirituală este ambianța lumii în care trăim, iar acest lucru va ținea până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu modifică acest cadru, nici măcar Dumnezeu n-o face. El face însă altceva. El L-a dat la moarte pe Fiul Său pentru a ne ispăși, iar de la noi se așteaptă să privim la El. Acceptând această realitate, devoțiunea personală și publică devine mult mai consistentă.
Deși rândurile cărții de față vor clătina într-o bună măsură înțelegerea populară asupra mult iubitului Ioan 3.16, vă sugerez să nu abandonați lectura. A avea parte de acea cădere fertilă pe gânduri este un mare câștig. Autorul nu încearcă să schimbe nimic în ceea ce privește doctrina mântuirii, ci doar s-o așeze pe temelii trainice. Încearcă să ofere o viziune realistă și îndestulătoare asupra marelui har ce ne vine prin Hristos. Cu convingerea că a reușit în bună masură să o facă, vă invităm să explorați materialul cu atenție și sinceritate.