Ziua de 20 decembrie 1989 a fost una fastă pentru Revoluția din România. Peste 100.000 de muncitori au ieșit în stradă la Timișoara. Fabricile și uzinele s-au golit, iar Piața Operei (devenită după aceea Piața Victoriei) s-a umplut de protestatari. Mai mult, trenuri încărcate de muncitori au venit aici din Oltenia. Lozincile ce s-au păstrat pe pelicilă sunt: Noi suntem poporul!, Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!; Armata e cu noi!
Autoritățile locale și județene au încercat pentru ultima dată să înăbușe pașnic răscoala. Fără succes. Timid la început, apoi tot mai vizibil, și ele s-au alăturat valului de manifestanți. În foaierul Teatrului Național din Timișoara, câțiva intelectuali bănățeni vor crea Frontul Democratic Român. Platforma acestui organism se rezuma la doleanțele manifestanților din stradă. Fiind o mișcare destul de populară și fără o coerență foarte solidă, formațiunea s-a destrămat la scurtă vreme. Tot în ziua de 20, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu (Nicolae C. era într-o vizită în Iran) să aibă întâlniri cu reprezentanții protestatarilor. Acțiunea a fost ridicolă, iar cei doi reprezentanți ai Comitetului Central și-au dat seama că lucrurile nu se mai pot schimba. Tot mai mulți militari au fraternizat cu populația răsculată. Faptul acesta a fost încurajator și transmitea deja un mesaj al victoriei. La sfârșitul zilei, Timișoara afost declarată deja oraș liber.
Deși mișcări revoluționare minore existau deja și în alte municipii, începând cu aceată dată lucrurile se vor schimba radical. Începând de acum, avântul revoluționar va fi mult mai puternic, sindicatele muncitorești unindu-se tot mai bine. Acțiunile vor fi concertate, astfel încât autoritățile locale se vor vedea prinse ca într-o menghină. România începea să resimtă fiorul dulce al libertății, chiar dacă temperaturile de afară scădeau vertiginos. Deși comunismul nu căzuse efectiv, speranța se înfiripa în inimile multor români.