Afirmație făcută de poetul francez Pierre Reverdy cu referire la esența creștinismului. Iubirea, în manifestarea ei creștinească, este văzută drept singura miză. Toate celelalte, cum ar fi dogmatica, regulile ecleziastice, ritualurile de tot felul, nu sunt decât accesorii în raport cu marea forță a iubirii. De aici, caritatea este singurul lucru care rezistă în fața avalanșei de secularizare care cade peste noi de un secol și ceva. Trebuie să precizăm că această variantă de interpretare aparține, cu precădere, gânditorilor creștini laici. Mai puțin angrenați în angajamente bisericești, ei observă poate mai bine mutațiile ultimelor decenii. Oamenii sunt mult mai reținuți (chiar suspicioși) în fața religiei instituționalizate, în vreme ce sunt mult mai deschiși când e vorba de aplicațiile ei cotidiene. Este un fel de ecou a ceea ce spunea Lessing în 1777: Nu trebuie decât ca oamenii să se aștepte la iubirea creștină; puțin contează ce se întâmplă cu religia creștină.
Acest filon de creștinism angajant, clădit exclusiv pe atitudine și principii, pare a exclude varianta oficială a credinței. După două milenii de viață, creștinismul-instituție pare erodat și incapabil de a suscita pasiuni adevărate. În contrapondere, fluiditatea conceptului de iubire (mereu învăluit în mister) pare a rezolva mult mai bine așteptările multora. Discursurile despre toleranță, împăcare, întrajutorare etc. abundă până și la exponenții de seamă ai diferitelor confesiuni. Este comod și ușor acceptabil acest fel de a pune problema, evitând cu grijă orice dialectică posibilă.
Să recunoaștem că sună bine. Dovezi de iubire… Cine nu-și dorește așa ceva?! Cine nu se simte cu adevărat împlinit dovedindu-și iubirea sau stimulat primind aceste dovezi?! Cum să te ridici împotriva unui concept de o asemenea noblețe și seducție?! Și totuși, mă întreb dacă nu cumva ne îndreptăm spre un creștinism fragil, raportat aproape exclusiv la dimensiunea lui socială. Privim tot mai detașați spre dezbaterile dogmatice medievale, chiar le persiflăm. Acolo, desigur, avem cealaltă extremă a problemei. Dar oare nu ni se surpă temeliile dacă nu mai apelăm consistent la adevărurile dogmatice?! Iubirea lui Dumnezeu este articulată doctrinar, iar Biblia este o dovadă puternică aici. Mai rămâne să fim noi echilibrați și să ne ferim de extreme. Să ne iubim unii pe alții iubindu-L pe Dumnezeu, dar să fim în stare a da socoteală de nădejdea ce este în noi. Doamne ajută!