Ca și ziua, și viața omului stă sub semnul multor sori și al multor corpuri cerești din galaxii infinite, care aruncă radiații, lumini și umbre diferite, multe, foarte multe și variate. Soarele de amiază nu seamănă cu cel de dimineață, cel de seară nu seamănă cu cel de la ora zece. Un soare nu seamănă cu celălalt, zilele nu seamănă între ere, oraș și clipa au zei diferiți. Chiar cel de mâine de la aceeași oră va fi altul, căci, deși ciclul se repetă în zile, în anotimpuri și în ani, evenimentele sunt mereu altele, mereu pline de noutăți. Și locul nostru în univers e mereu altul, tot pe alte și alte coordonate, chiar dacă infinitezimal diferite, dar diferite totuși. Tot așa e și în ceea ce privește locul nostru în lumea realităților sufletești. E o nepricepere să proclami că în viața cuiva nu mai pot interveni noutăți, că omul nu se mai poate schimba, când fiecare clipă aduce ceva nou, inedit, neexperimentat încă, cu o mie de posibilități necunoscute, e ca un soare, cu altă lumină, cu altă umbră, cu altă căldură. Triști dimineața, putem fi veseli la amiază și fericiți seara. Clipa următoare, acest zeu al noutății, al evenimentului neprevăzut și neștiut, zeu cu o infinitate de ipostaze, se învârte pe cerul omului oferindu-i tot alte și alte fețe, tot alte și alte soluții. Doar să întinzi mâna, să apuci darurile lui, fructele lui, care se coc mereu. Să le apuci pe cele pe care ți se potrivesc. Dacă n-o întinzi, ți-o întinde el. De după fiecare colț ne pândește Ceva care stă gata să ne schimbe perspectiva. Nu cred în nenorociri iremediabile, nici în întâmplări ireversibile!
(Antonie Plămădeală, fragment din Trei ceasuri în iad, carte publicată în anul 1970; versiunea românească, ediția a IV-a, Sophia, București, 2013, pp. 20-21)