Deși v-ați aștepta ca aceste vorbe să-i aparțină vreunui Părinte al Bisericii ori vreunui medieval contemplativ, lucrurile nu stau nici pe departe așa. Expresia am găsit-o la Donald Miller, un autor contemporan. Avem de la el (în românește) minunata lucrare Albastru ca jazzul, o carte de un realism izbitor. Miller nu dădăcește pe nimeni, ci doar se descrie pe sine din perspectiva relației cu Dumnezeu. Se face suficient de vulnerabil pentru a da autoritate fiecărei idei și este de-a dreptul curtenitor. În timpul lecturii, ai impresia că scrie despre tine.
Iată și fraza ce prefațează sintagma din titlu:
La sfârșitul zilei, când mă întind în pat și mă gândesc că șansele ca teologia noastră să fie întru totul corectă sunt una la un milion, am nevoie să știu că Dumnezeu s-a gândit de la început la toate, și că dacă matematica mea e greșită va fi totuși bine cu noi, în cele din urmă. Iar uimirea e acel sentiment pe care-l încercăm când renunțăm la toate răspunsurile noastre stupide, la regulile noastre bine precizate pe care vrem ca Dumnezeu să le respecte.
Confesiunea este cât se poate de corectă. Justețea ei rezidă din experiența de fiecare zi, din cumulul de trăiri care acompaniază umblarea noastră cu Domnul. Suntem invitați la o viețuire pusă mereu sub semnul fascinației. Lucrurile pe care Dumnezeu le face pentru noi sunt în stare să ne modifice din temelii. Trebuie doar să le permitem acest lucru, să le abordăm cu înțelepciune.
Cat adevar in asa simple cuvinte…Total de acord!
Exact așa.