Ieremia a fost cel mai influent profet al secolului VII î.Hr. Pe vremea lui idealismul religios a atins cea mai înaltă culme. Influența slujirii sale poate fi văzută nu doar în desfășurările ulterioare ale istoriei lui Israel, ci și în scrierile creștine. Literatura Noului Testament îi datorează mult lui Ieremia sub aspectul. Similitudinile care se pot observa între învățătura hristică și mesajul lui Ieremia i-au făcut pe unii să vorbească despre Isus ca fiind Ieremia al Noului Testament.
Perioada de activitate publică a profetului este între anii 626 și 585 î.Hr., adică cea mai grea perioadă din istoria Regatului de Sud. Este vorba de domnia regelui Iosia (cinci ani înainte de descoperirea cărții Legii) și continuă după invazia babilonienilor asupra Ierusalimului din anul 586. De-a lungul acestui timp, Iereamia era foarte apropiat de viața politică a națiunii. Funcția lui era să interpreteze pentru contemporani înțelesul evenimentelor curente și să descopere acestora mesajul pe care Yahweh li-l adresează.
Ieremia a fost contemporan cu marea descoperire a Cărții Legii. Primele 11 capitole ale profeției sunt axate pe o chemare la Lege. Asistăm la o adevărată reformă deuteronomică, pentru că – se pare – era vorba de o copie a Deuteronomului. Folosindu-se de promovarea pe care împăratul Iosia o făcea materialului Legii, Ieremia îi motivează pe oameni să-și reconstituie poziția față de cerințele lui Dumnezeu. Nici un alt profet scriptural nu a pus atât de mult pe Legea lui Dumnezeu ca și normă supremă, așa cum a făcut-o Ieremia.
Pe lângă accentul pe Lege, Ieremia dezvoltă o întreagă doctrină a noului legământ. Deși nu intra în contradicție cu Legea, acest legământ nou arată limitările Legii. Ea nu poate să conducă la o relație înaltă și îndestulătoare cu Dumnezeu. Încă de pe vremea lui Moise, legământul era văzut de către evrei drept obligație contractuală prin care ei trebuie să fie supuși în mod necondiționat lui Dumnezeu. Sunt implicate o sumedenie de obligații, care unele au fost adăugate în Deuteronom. Ieremia este primul care, prin mesajul profetic, duce lucrurile mai departe. El arată că acest concept a devenit inadecvat, pentru că oamenii demult și-au încălcat acel legământ. Pentru a avea șanse mai mari, pentru a produce un impact pe măsură, legământul trebuia acum scris pe inmia lor. Dumnezeu Își dorea schimbarea inimilor, apoi implicit al comportamentului și al vieții. Mai ales în cap. 31.31-33, Ieremia devine exponentul doctrinei interiorității religiei. În opoziție cu o coformitate a Legii externe, adevăratul înțeles al religiei trebuie căutat în acele acțiuni care izvorăsc spontan din inimă.
De aici decurge o altă mare doctrină profetică: responsabilitatea individuală. Dacă până la Ieremia profeții vorbiseră despre o relație Dumnezeu-popor, acum ni se descrie o relație Dumnezeu-om. Individualitatea fiecăruia este luată în discuție și raportată la Dumnezeu. Religia – așa cum o înțelegea Ieremia – este în primul rând o chestiune a inimii. Motivele și dorințele care determină acțiunea sunt la fel de importante ca și cunoașterea. Acțiunile bune pot avea loc numai când cunoașterea este bună.
Acest ultim element este, cred eu, definitoriu pentru întreaga profeție. Într-un moment greu, când Regatul lui Iuda stătea să cadă în mâinile cotropitorilor, Dumnezeu cheamă poporul la legământ și reînnoire. Deși deportarea nu mai putea fi oprită iar pedeapsa lui Dumnezeu trebuia pusă în aplicare, chemarea divină răsună cu putere. Țara nu mai putea fi salvată iar capitularea politică va deveni clară, dar individul poate fi salvat. Profeția lui Ieremia aduce un argument ilustru în ceea ce privește relația personală cu Dumnezeu. Nici o pierdere nu e prea mare, atâta vreme cât oamenii își mai întorc fața spre El.