Această groază în fața necunoscutului pe care o resimt contemporanii mei, mă locuiește și pe mine, dar încerc să o țin la respect. Vanitate a nostalgiei… Să încercăm să ne imaginăm, ca să ne mai descrețim frunțile, o ipoteză la urma urmei cât se poate de probabilă. În timpul interminabilei perioade de trecere de la paleolitic la neolitic (câteva secole), trebuie că vor fi existat bărbați și femei pe care îîi încerca același regret. Probabil că unii din ei au plâns virtutea eroică a omului care vâna marile animale sălbatice, au evocat cu nostalgia fericirea dezinvoltă a celui care culegea fructe, simplitatea vie a culturii orale, toate aceste lucruri dispărute în schimbul folosirii mult mai prozaice a plugului, a animalelor domestice și a caselor. Ce interes ar putea să mai reprezinte asemenea nostalgii, în afara unuia poetic?
Deci a refuza spaima și nostalgia nu înseamnă a considera spaima drept ceva ilegitim, ba dimpotrivă. Cel căruia, astăzi, nu-i este deloc frică, nu e decât orb și surd. Orice ruptură în istorie este o deschidere spre vremuri apocaliptice.
(Jean-Claude Guillebaud, în Gustul viitorului,
Paralela 45, Pitești, 2006, p. 21)