La 13 noiembrie 1868 se stingea marele compozitor Gioachino Rossini. Se născuse la Pesaro (regiuna Marche, Italia). Încă din copilărie a manifestat o înclinație aparte spre muzică, învățând cu ușurință să cânte la pian, vioară și violă. Studiile de specialitate le va începe în 1807 la Conservatorul din Bologna, dovedindu-se încă de la început un student talentat și silitor.
A compus în special opere bufe, dând dovadă de o forță creatoare uluitoare. La fel de neobișnuită a fost și melancolia molipsitoare a lui Rossini. Subiectele ale erau simple, dar niciodată simplistă; dramaturgia era echilibrată, niciodată stufoasă, iar interpretarea vocală și accentuarea ponderii orchestrei remarcabile. Compozitorul va aduce în muzică o adevărată revitalizare a spiritului teatral. Începând cu anul 1810 va scrie, va aranja și va pune în scenă operă după operă. Începând cu Polița de căsătorie și continuând cu Extravagandul echivoc, Demetrio și Polibio, Păcălitul fericit și Ciro in Babilonia, Rossini nu va face altceva decât să pregătească terenul pentru Bărbierul din Sevilla (1816). Cu această piesă de rezistență va cuceri toate marile scene ale lumii, ajungând la Paris unde se va și stinge după 76 de ani de viață.
Forța sa creatoare nu va ocoli operele tragice. Othello (1816) este probabil cea mai cunoscută din această zonă. Să mai amintim însă și Moise (1818) și Wilhelm Tell (1829). După premiera acestei ultime opere, pe scena de la Paris, Rossini se va retrage definitiv din activitatea artistică. Refuză cu ostentație să mai compună, deși a mai trăit încă mulți ani după acest moment. Spirtual, jovial și extrem de manierat, lumea contemporanii l-au apreciat chiar și în acest rastimp. Va fi răsfățat cu apelativul Marele Bătrân al Muzicii, în vreme ce piesele lui vor fi jucate peste tot în lume.
În anul 1830, odată cu izbucnirea Revoluției din iulie din Franța, încetează să fie susținut financiar de guvernul precedent, fapt pentru care intentează un proces care va dura șase ani. Își recuperează renta, apoi vreme de cinci ani publică în Le soirées musicales, cu toate că crizele fizice și psihice se declanșaseră deja. După un tumult sentimental (divorțează în 1837 și se recăsătorește în 1846) și social (datorat tensiunilor politice din Bologna), se va întoarce definitiv la Paris (în 1855) unde starea sa de sănătate se va ameliora simțitor.
În perioada pariziană primește o recunoaștere specială. I se construiește casa din Passy unde va locui în tihnă și unde va fi vizitat de numeroși oaspeți printre care Wagner, Liszt și Hanslick. În anul 1864 îi este conferită Crucea Oficială a Legiunii de Onoare, iar patru ani mai târziu – la 13 noiembrie – moare în capitala Franței. Decesul survine în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial la Paris iar apoi mutat în bazilica Santa Croce din Florența (Italia).
Precum viața altor mai creatori, biografia lui Rossini este și ea presărată cu mici drame. Unele au fost generate de el însuși, datorită unei orientări hedoniste (se știe că era mare amator de mâncăruri bune și de relații promiscue) sau datorită irascibilității sale (excesele sale ideologice sunt cunoscute). El face oarecum dovada că talentul și succesul nu sunt suficiente și că mai degrabă se pot întoarce ca un bumerang împotriva artistului. Pe cât ne entuziasmăm în fața creației muzicale, pe atât ne întristăm în fața nesăbuințelor morale și a zbuciumului existențial. Cu toate acestea, merită să nu-i uităm pe acești monștrii sacri ai sunetelor, fie măcar și măcar pentru a cultiva o anumită prudență.