
Din tinereţe, neliniştea mea primordială, din care izvorau toate bucuriile mele şi toate amărăciunile mele, a fost aceasta: lupta neîncetată, nemiloasă dintre duh şi trup.
Înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti, întunecate, ale celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste două armate se loveau şi se uneau.
Luptă mare; îmi iubeam trupul şi nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul şi nu voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forţe cosmogonice potrivnice, să simtă că nu sunt duşmani, sunt colaboratori, şi să se bucure, să mă bucur şi eu împreună cu ei, de armonie.
Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu este numai taina unei anumite religii; este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi totodată dorinţa arzătoare a împăcării. De cele mai multe ori lupta aceasta nu este îndârjită, durează puţin, un suflet slab nu îndură să se împotrivească mult timp trupului; se îngreunează, devine şi el trup, şi lupta ia sfârşit. Dar în oamenii responsabili, care au zi şi noapte ochii pironiţi în Datoria cea mai înaltă, lupta dintre trup şi duh izbucneşte fără milă şi poate să dureze până la moarte.
Cu cât sunt mai puternice sufletul şi trupul, cu atât şi lupta este mai rodnică, iar armonia finală mai bogată. Dumnezeu nu iubeşte sufletele slabe şi trupurile molâi. Duhul vrea să aibă a se lupta cu un trup puternic, plin de rezistenţă; este o pasăre carnivoră, care flămânzeşte neîncetat, roade carne şi-o face să dispară asimilând-o.
Lupta dintre trup şi duh, răzvrătire şi rezistenţă, împăcare şi supunere, şi, în sfârşit, scopul suprem al luptei, unirea cu Dumnezeu – iată urcuşul pe care l-a luat Hristos şi ne cheamă să-l luăm şi noi, păşind pe urmele Lui însângerate.
Cum să pornim şi noi spre acest foarte înalt vârf unde a ajuns Hristos, întâi-născutul fiu al mântuirii – iată cea mai înaltă Datorie a omului care luptă.
Aşadar e nevoie, ca să putem să-L urmăm, să cunoaştem adânc lupta Lui, să trăim zbuciumul Lui, cum a învins vicleşugurile înflorite ale pământului, cum a jertfit marile şi micile bucurii ale omului şi a urcat din jertfă în jertfă, din caznă în caznă, pe piscul încercării, pe Cruce.
Niciodată nu am urmat cu atâta groază călătoria lui însângerată spre Golgota, niciodată nu am trăit cu atâta încordare, cu atâta înţelegere şi dragoste Viaţa şi Patimile lui Hristos, ca în zilele şi nopţile în care scriam Ultima ispită a lui Hristos. Scriind mărturisirea aceasta a luptei şi marii speranţe a omului eram atât de emoţionat, încât ochii îmi lăcrimau; nu simţisem niciodată cu atâta dulceaţă, cu atâta durere cum picură sângele lui Hristos în inima mea.
Pentru că Hristos, ca să urce pe piscul jertfei, pe Cruce, pe piscul imaterialităţii, la Dumnezeu, a trecut prin toate stadiile omului care luptă. Toate, şi de aceea şi durerea Lui ne este atât de bine cunoscută şi ne este milă de El, iar victoria Lui finală ne pare atât de mult şi victoria noastră viitoare. Ceea ce a avut adânc omenesc Hristos ne ajută să-L înţelegem şi să-L iubim şi să urmărim Patimile Lui ca şi cum ar fi fost propriile noastre patimi. Dacă nu ar avea în El caldul element omenesc, nu ar putea niciodată să se apropie cu atâta siguranţă şi tandreţe de inima noastră; şi nu ar putea să devină model al vieţii noastre. Luptăm şi noi, îl vedem şi pe El că luptă şi prindem curaj; vedem, nu suntem singuri-singurei în lume, luptă şi El împreună cu noi.
Fiecare clipă a lui Hristos este luptă şi victorie. A învins farmecul invincibil al simplei bucurii omeneşti, a învins ispitele, transubstanţiind mereu trupul în duh şi urcând; ajuns în vârful Golgotei, a urcat pe Cruce… Și-a dus până la capăt apostolia pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu, nu s-a căsătorit, nu a trăit fericit, a ajuns în piscul jertfei, se află pironit pe Cruce.
Închise ochii fericit; şi atunci se auzi triumfător strigătul: „S-a sfârşit!“
Adică mi-am isprăvit datoria, am fost răstignit, nu am căzut în ispită…
Hristos a suferit, şi de atunci suferinţa a sfinţit; Ispita a luptat până în ultima clipă să-L rătăcească, şi Ispita a fost învinsă; Hristos s-a răstignit, şi de atunci moartea a fost învinsă.
Fiecare piedică în călătoria Lui devenea pricină şi piatră de hotar a victoriei; de-acum avem un model înaintea noastră, care ne deschide drumul şi ne dă curaj.
(Nikos Kazantzakis)