Nicolae Corneanu – longevitate și regret

Duminică spre luni, la reședința mitropolitană din Timișoara, s-a stins Nicolae Corneanu, cel mai longeviv mitropolit ortodox. Din acel moment, așa cum era de așteptat, mass-media nu contenește în a ne aduce informații biografice despre personaj. Reportaje întregi elogiază faptele mărețe ale înaltului prelat, dar amintesc și de penumbrele acestei mari personalități. Urmărindu-le, ai impresia că Nicolae Corneanu mai degrabă „a rezistat” în scaunul de mitropolit, fiind de câteva ori la un pas de caterisire. Nu o dată i s-a imputat o formă suspectă de ecumenism, chiar dacă cel mai cunoscut episod rămâne împărtășania de la greco-catolici. Din câte am auzit de-a lungul anilor, el a fost destul de deschis față de cultele neoprotestante (de aici stima pe care o purta lui Petru Dugulescu și pastorul Codreanu). A stârnit în felul acesta multe valuri, dar totuși a rămas neclintit în ceea ce privește poziția eclezială.
Dincolo de toate acestea, aș remarca acum, la zenitul unei vieți, curajul de a-și recunoaște colaborarea cu Securitatea. Sigur că ne putem întreba la nesfârșit dacă s-a pocăit cu adevărat, dacă a regretat profund acea colaborare, dar nu cred că ar fi cazul. Nu se poate da un răspuns valid la această întrebare, așa că mai bine am aprecia gestul. A făcut-o imediat după Revoluție, atunci când alți prelați nu știau cum să-și aranjeze în continuare culcușul cald. Când, în 2007, CNSAS-ul dă verdictul oficial privitor la colaborare, mitropolitul Corneanu trimite o scrisoare de regret la București, iar textul acesteia poate fi acum citit de oricine pe internet. Poate și din cauza asta a fost cel mai longeviv dintre mitropoliți, pentru că a știut să-și regrete faptele reprobabile, încercând să se corecteze și să fie mereu la înălțime.
Într-o Românie tumultoasă unde ortodoxia încă are drept de veto pe multe planuri, putem remarca o biografie altfel. Omul acesta, cu toate scăpările lui, a avut un simț aparte în ceea ce privește fenomenul creștin. A spus-o, dar mai mult a simțit-o cu inima. Tot timpul l-am „suspectat” de un mod transconfesional de a gândi lucrurile, o altă înțelegere a credinței celuilalt. Gesturile sale publice au dovedit cât de bine a învățat lecția alterității. I-a iubit pe oameni, inclusiv pe cei diferiți și a încercat – nu de puține ori – să meargă împotriva curentului. Și ăsta nu-i puțin lucru!