Acasta e lecția ce-am desprins-o din viața patriarhului Isaac. Pregătind seria de mesaje EROII CREDINȚEI (difuzată la RVE Oradea), m-am regăsit în fața unor texte cunoscute și îndrăgite. Le-am frământat din nou și am descoperit lucruri pe care nu le observasem cu ani în urmă. Oare ține de vârstă?! Sau are legătură cu viziunea ce-o am asupra vieții?! Nu știu. Poate și de una și de alta. Poate de niciuna. Poate sunt mici iluminări cu care ne răsfață bunul Dumnezeu.
Să revenim. Isaac își binecuvintează fii – pe Iacov și pe Esau – într-un moment extrem de fragil. Era deja un bătrânel neajutorat care nu mai trebuie la nimeni, care-și este o povară pentru el însuși. Vederea s-a dus, puterile la fel, istoria a luat-o înainte, iar picioarele lui greoaie nu mai pot înainta. Universul se limitează, iar așteptările sunt tot mai reduse. Mici plăceri culinare îi mai pot gâdila simțurile… și cam atât. Ei bine, în acest context dezolant, Isaac săvârșește fapta vieții lui. Potrivit Evrei 11.20, felul în care patriarhul își binecuvintează copiii devine emblematic. Tras pe sfoară de complicitatea dintre Rebeca și Iacov, pus în fața unor scene cel puțin delicate, Isaac nu contenește a da benedicție. El știe că nu e responsabil de ce nu poate controla și că fiecare, în ultimă instanță, va răspunde.
Într-un fel ți-e milă de Isaac, pe de altă parte îl invidiezi. Nu e convins că sub mâinile lui este părosul Esau, dar continuă să binecuvinteze. În iminența morții, bătrânul face cel mai bun lucru posibil. O adevărată lecție de înțelepciune și candoare. Senectutea devine astfel un prilej nimerit de-a face lucruri esențiale. Ce spectacol subtil și impresionant în același timp.