Unul dintre conceptele pe care le promova psihiatria de inspirație sovietică erea cel de neurastenie (i se spusese mai devreme „nevroză astenică”). Vedeam deseori la clinică și în consultațiile ambulatorii sosind oameni sfârșiți de puteri, insominaci, cu dureri de cap, cu diverse simptome fizice: dureri de membre, tulburări digestiveși acea atât de tipică „ceață pe creier” sau „pojghiță pe creier” care nu putea fi numai o metaforă – sau, mai bine zis, era o metaforă vie. Statisticile internaționale arătau că această boală avea o anumită specificitate regională. Neurastenia nu era numai o noțiune vechiclată de psihiatrii sovietici. Era chiar o boală sovietică, a populațiilor sub influență sovietică. Aș fi ispitit să spun că, de îndată ce o țară intra în lagărul socialist, era cuprinsă de neurastenie. Întregul lagăr se înfățișa ca o „bolniță” de nurastenici. (…) Vizitele mele în Franța, în 1971, îmi arătaseră că acolo neurastenia era necunoscută. Când vorbeam psihiatrilor francezi despre acei insomniaci cu dureri de cap, scurși de putere, colegii mei mă priveau cu mirare. Prin urmare, îmi spuneam, această boală avea o specificitate socială.
(Din Exercițiu de sinceritate,
de Ion Vianu, Polirom, Iași, 2009, p. 23)