Obișnuiam să mă panichez sub anumite tipuri de presiune. De exemplu, dacă primeam o recenzie negativă sau o respingere a unei lucrări pe care o trimisesem pentru o revistă academică, intram în modul „fă ceva mai bine – fă ceva – orice”. Fără să respir, mă apucam din nou de treabă, adunasem comentariile editorului și ale recenzenților, chinuindu-mă cu ele, abordându-le pe fiecare dintre ele într-o revizuire „perfectă”, compunând cea mai inteligentă și mai amănunțită scrisoare de răspuns și trimițând întregul pachet înapoi la editor. Imediat. Făceam toate acestea cu o atitudine de anxietate și amenințare.
În multe dintre aceste ocazii, prietena mea Holly, o voce neclintită a rațiunii, îmi amintea: „Nu trebuie să faci nimic astăzi”. Și, în cele mai multe cazuri, avea dreptate: nu trebuia să fac nimic în acea zi. Cel puțin, puteam să dorm (ceea ce, după cum au demonstrat psihologii, îmbunătățește adesea calitatea deciziilor noastre).
În anii următori, am realizat două lucruri. În primul rând, încetinirea este o mișcare de putere. La fel cum a vorbi încet, a face pauze și a ocupa spațiul sunt legate de putere. De asemenea, a vă da seama cum să răspundeți și a încetini procesul de luare a deciziilor în momentele de mare presiune. („Perfecționismul”, a scris Anne Lamott, „este vocea asupritorului, dușmanul omului. Te va ține înghesuit și nebun toată viața ta”) Încetinirea este doar un alt fel de expansiune. Holly îmi spunea să îmi iau timpul meu – să revendic timpul care era deja al meu.
Iată care este problema cu modelul meu de reacție grăbită și panicată: era o expresie a sentimentului de neputință și întotdeauna se întorcea împotriva mea. De ce să mă grăbesc să iau ceea ce va fi probabil o decizie proastă când stresul mă împiedică deja să funcționez la maxim? Asta nu este îndrăzneală; este doar reactivitate.
Un tren scăpat de sub control va continua să se deplaseze până când o forță îl va opri, cel puțin conform lui Isaac Newton. Pentru a încetini – pentru a opri trenul scăpat de sub control în mintea mea – aveam nevoie de putere. Pentru a încetini, trebuia să simt că am dreptul să încetinesc. Experiența mea de neputință în acele momente de mare presiune mă făcea să-mi accelerez nebunește procesul de luare a deciziilor și să mă înghesui în mult mai puțin spațiu decât mi se cuvenea – și asta pur și simplu nu era bine pentru nimeni. A trebuit să nu mai consimt la sentimentul de neputință și să încep să accesez o parte din puterea mea personală, ceea ce a fost dificil.
În al doilea rând, și poate sună cam ciudat: a nu face nimic înseamnă a face ceva. Îmi tempera sentimentul de amenințare. Faptul că nu făceam nimic îmi amintea că am o anumită putere de a încetini trenul scăpat de sub control. Și m-a eliberat să văd și să răspund la situație cu o mașinărie cognitivă pe deplin funcțională – o memorie de lucru mai bună, o mai mare claritate și capacitatea de a adopta mai multe perspective diferite. Nu numai că a nu face nimic făcea ceva, dar a nu face nimic era, de asemenea, mult mai bine decât a face ceva, cel puțin genul de ceva pe care îl făceam până atunci.
Atunci când am încercat să „rezolv” imediat o problemă sau o amenințare percepută, nu m-am simțit niciodată mulțumită de ceea ce am făcut. Iar rezultatul nu a fost niciodată cel pe care mi-l doream. Am învățat că prezența nu înseamnă să câștigi. Ea nu poate fi motivată de dorința unui anumit rezultat – deși este probabil ca rezultatul să fie mai bun atunci când ești prezent. Este vorba despre a aborda cele mai mari provocări fără teamă, a le executa fără anxietate și a le părăsi fără regrete.
Nu ajungem acolo dacă ne hotărâm să ne schimbăm chiar acum. O facem cu blândețe, progresiv, împingându-ne puțin mai departe de fiecare dată. În cazul meu, de fiecare dată când am simțit acea miză, a trebuit să mă încetinesc și să mă concentrez mai puțin asupra rezultatelor. Nu mă puteam schimba instantaneu, prin simpla decizie de a mă schimba. Dar de fiecare dată când mă împingeam înainte, îmi cream o memorie pe care o puteam accesa data viitoare când simțeam un sentiment de panică. Îmi puteam spune: „Am mai făcut asta înainte, așa că de ce să nu o fac din nou?”. Încetinirea a devenit o auto-reforțare. Și pentru că am fost capabilă să mă calmez și să răspund dintr-o perspecitvă rațională, și nu din cea a amenințării, comportamentul meu a fost întărit.
(Fragment din Presence: Bringing Your Boldest Self to Your Biggest Challenges, de Amy Cuddy, 2018)