În prezența morții, toți oamenii sunt cuprinși de o anumită inspirație filozofică, fie ea și de mâna a treia. Nimeni nu pare să se gândeasă la moarte – și mai ales la moartea proprie – cu o perfectă naturalețe. În asta constă diferența majoră dintre moarte și naștere, care ridică cu mult mai puține probleme și nelinști, cu toate că, dacă ne gândim bine, ar trebui să ni se pară aproape la fel de misterioasă. Se pare că venim pe lume în mod natural și armonios, dar o părăsim în scandal și proteste, ca și cum am fi victimele unei agresiuni. Ni se pare firesc faptul că trăim, dar împăcare cu moartea ne costă un efort de dimensiuni mitice. Iar această împăcare este relativă, o simplă rezolvare de moment.
În felul acesta privea Fernando Savater singura problemă filozofică a umanității: moartea. Fragment desprins din Viața eternă (Polirom, Iași, 2008), o carte care a trecut parcă neobservată printre iubitorii genului. Savater este un reputat filozof spaniol, profesor și scriitor de mare notorietate, dar și un credincios practicant. Prin lucrările sale, autorul încearcă să desfacă paranteze existențiale incomode, însă o face întotdeauna cu candoare și onestitate. Cum erudiția și probitatea științifică nu-i pot fi puse în discuție, mai rămâne să-i urmărim linia de argumentare și convingerile.
El pleacă de la premisa că omul se află într-o situație fără ieșire. Atâta vreme cât nu acceptă un Dumnezeu suveran și care-i urmărește existența inclusiv dincolo de moarte, omul intră într-un blocaj existențial. Doar Dumnezeu îl poate duce mai departe, indiferent dacă e vorba de rai sau iad. Fără această nădejde a vieții de apoi, întreaga noastră existență ar fi terifiantă. Omul nu poate face față nici măcar vieții cu adevărat, ce să mai spunem despre moarte. Tocmai de aceea, mântuirea creștină este o necesitate a ființei umane. Dumnezeu apare ca și singura soluție demnă de luat în seamă și de neînlocuit.