Înțeleg prin modernitate decalajul de la primele descoperiri științifice până în prezent. Convențional, tot ce se situaează înaintea acestui răstimp, vom considera a fi premodernitate. Sigur, împărțirea este de ordin metodologic, pentru că însăși problema periodizării este greu de definit. Totuși, în raport cu tot ce s-a întâmplat înainte, modernul este o specie aparte și care se definește tot mai pregnant. În cele ce urmează, voi urma logica lui Wolfhart Pannenberg (Ce este omul?, Herald, 2012), oferind câteva spicuiri pe această temă.
Istoria modernă a spiritului este marcată, de la Pascal până în prezent, de spaima în fața libertății fără margini a omului modern. Oare nu am ajuns atât de departe încât să putem nimici viața pe acest pământ și omenirea însăși?
Odată lansată întrebarea (de fapt, îngrijorarea) putem trece la o analiză ceva mai sistematică. Așadar, modernul nu mai vrea să se înscrie într-o ordine a lumii, a naturii, ci vrea să stăpânească lumea. Mult prea încrezător în sine – datorită avansului tehnologic – modernul are pretenția că domină mediul înconjurător și cunoaște tot mai profund mecanismul universului.
Astăzi, vechea concepție despre om ca microcosmos ne-a devenit atât de străină ca și imaginea antică despre cosmosul însuși, ca și reprezentarea sferelor cerești ce se învârt în jurul Pământului. (…) Imaginile despre lume nu mai sunt astăzi decât modele ale naturii, pe care omul le concepe și le pune în slujba stăpânirii tehnice de către el a naturii și pe care apoi le respinge.
Pe acest fond, omul nu este dependent de medii, ci deschis spre lume. Asta înseamnă: El poate face mereu noi și încă necunoscute experiențe, iar posibilitățile sale de a răspunde realității percepute sunt aproape nesfârșit de variate. Aceasta sugerează un anumit gen de libertate (cum menționa Pannenberg în primul citat), dar este una suspendată, fără consistență.
Singura ieșire din acest impas conceptual și practic este o raportare corectă la Dumnezeu. Aici Îl percepem pe Dumnezeu ca o forță dinafara omului (oricum, Creatorul rămâne distinct de creație) și care poate să exercite asupra acestuia o influență modelatoare.
Deschiderea spre lume a omului presupune o raportare la Dumnezeu. (…) Deschiderea existenței omenești nu este încă înțeleasă destul de adânc dacă se vorbește doar despre menirea culturală a omului. (…) Ceea ce este pentru animal mediul, este pentru om Dumnezeu: singura țintă în care își poate găsi liniștea năzuința sa și unde s-ar împlini menirea sa.
Iată mici frânturi de antropologie și filozofie a istoriei. Pannenberg este unul dintre cei mai lucizi interpreți ai realității umane și nu numai. Pornind de la premise iudeo-creștine, el reușește să așeze lucrurile pe un făgaș rezonabil. Lăudabilă percepția sa asupra relației cu Dumnezeu: omul are o nevoie ontologică de Dumnezeu. Această conștiență și, implicit, adeziune va schimba perspectiva modernilor și-i va pregăti pentru noi provocări. De meditat…
Bun (re)găsit. Mici detalii aș adăuga. Modernismul se caracterizează prin umanism, printr-un umanism puternic centrat pe ego (egocentrismul e prin excelență modern). Modernismul este promotorul grandiosului concept de EU. Spre exemplu, în literatură, unul dintre cele mai cunoscute romane moderne este Crimă și pedeapsă, pentru convergența întregului în EUl personajului (conștiința care ia locul lui Dumnezeu). Tot modernismul are în substrat acest concept, de unde și detronarea lui Dumnezeu. Modernismul își are rădăcinile la Nietzsche, care spunea sentențios: Dumnezeu a murit. Cam de acolo a început epoca umanistă, și cam de acolo a început modernismul. Tehnologia a evoluat numai sub impactul acestei nevoi, de a situa EUl în centrul existenței (nevoia de confort). Până atunci altele erau prioritățile: iubirea, relațiile, averea etc. Observați, în romanele moderne femeia iese practic din tramă, rămâne doar ego-ul, multanalizat, multdiscutat, multfărâmițat (a se vedea Thomass Mann cu muntele vrăjit, Herman Hesse cu lupul de stepă). Astăzi nu mai avem de a face cu modernismul (sau modernitatea, dacă vreți, extrapolând spre social), ci cu postmodernismul. Postmodernismul a eliminat complet conceptele și a acceptat haosul în gândire, mai specific zis… relativismul. Omul postmodern a ajuns să practice o idolatrie mascată de o „binefăcătoare” toleranță culturală și socială. Isus este pus pe același calapod cu Buddha, Mahomed sau oricare ființă ce a dovedit, în istorie, profunzimi intelectuale extraordinare, cu efecte palpabile în sfera socială (în modernism, Isus nu era chiar atât de ușor asociat cu aceste figuri, dar postmodernismul a impus recuperarea tuturor culturilor, periferice sau de nișă). În felul acesta, pare că miza unei religii universale de factură postmodernă nu este aceea de a recupera întreg arsenalul de credințe și idei religioase de pe axa istoriei, ci de a selecta din acest arsenal acele credințe sau idei religioase care satisfac nevoile imediate, materiale și spirituale, ale omului (tot un fel de umanism, dar nu unul centrat pe EU, ci unul centrat pe comunitatea umană: de-aia a apărut UE, NATO etc). S-a ajuns astfel la cenzurarea lui Dumnezeu în favoarea libertății de gândire și manifestare a omului. Simptomul fundamental al postmodernismului constă în pierderea certitudinilor de tip ontologic. Cu alte cuvinte, astăzi omul consideră că nici o explicație, fie ea metafizică ori științifică, nu poate oferi un adevăr final. Conceptele mari ale religiei, științei și metafizicii au fost golite de substanță, prim planul fiind acaparat pe de-a-ntregul de așa numita „ontologie slabă”, adică de relativismul în care distincția dintre adevăr și fals a dispărut aproape în totalitate.
Amplă și bună intervenția. Aprecieri.
Subscriu la cele spuse, doar că am mers pe ideea de MODERN pentru a fi consecvent cu autorul din care am citat. Fără îndoială că postmodernismul este deja o atitudine bine conturată, cu elementele pe care le-ați pomenit. Ar fi interesant de scris despre excesele umanismului contemporan și eventuale pârghii de contracarare. Știu că e un balaur cu mai multe capete, dar cred că trebuie s-o facem fiecare în dreptul nostru.
Cu bine.