Așa grăit-a Heraclit, iar de la el vorba asta a ajuns până la noi. Credeți că e doar o maximă care sună bine?! Nici gând! E mai mult decât atât. E un semnal de alarmă care trebuie tras mai ales în auzul celor cu diplome. Parea des și din motive diverse, mulți dintre noi confundăm informarea cu formarea. Acumularea de cunoștințe e lăudabilă, dar conține și o doză de risc. De fapt este o iluzie în toată puterea cuvântului: iluzia că ești și înțelept pentru simplu motiv că ai memorie bună. Redusă la esențe, avem aici confuzia dintre inteligență și înțelepciune.
Sigur că între acestea două există o relație. Însă e doar o relație. În mod ultim, ele nu se determină una pe cealaltă. Cuvântul lui Dumnezeu reia de multe ori tema. În special în Noul Testament, înțelepciunea adevărată vine întotdeauna de sus, în vreme ce înțelepciunea lumii vine de jos (ca să nu spunem „din adâncuri”). Biblia alege apele (și) în această privință. Există două planuri: unul revelațional, altul mundan. Unii se rezumă doar la al doilea, care e mult mai accesibil. Dar sufletul omului este construit cu o puternică aspirație spre primul. Spre deosebire de animale, omul își pune problema propriei deveniri și o socoate în tot felul.
Mi se pare extraordinar să căutăm mai degrabă înțelepciunea și chibzuiala, decât să cădem pradă infatuării pe care-o aduce cunoașterea. Să avem prezență de spirit, luciditate și principialitate. Să ne lăsăm mai degrabă impresionați de caracter și demnitate, decât de o erudiție clădită pe un demers exclusiv intelectual. În ultimă instanță, sufletul nostru are nevoie de resurse cerești, inefabile. Să ne înfruptăm din ele și din tot ce este nobil în această viață, dar… cu minte.