
Un singur mormânt a existat, în istoria lumii, la intrarea căruia a fost rostogolită o piatră și pus de pază un grup de soldați pentru a nu permite ca mortul care fusese depus acolo să învie: mormântul lui Hristos, în seara de Vineri, numită apoi Sfântă. Putea oare exista un spectacol mai ridicol decât acei oameni înarmați, atenți cu toții pentru a supraveghea un cadavru? Însă faptul era că santinelele fuseseră puse de teamă ca mortul să nu meargă, ca acela tăcut să nu vorbească și ca inima străpunsă să nu revină la palpitația vieții. Spuneau că el murise, știau că murise, afirmau că nu va învia și totuși vegheau!…
Garda slujea pentru a împiedica violența; sigiliul, pentru a împiedica înșelăciunea. Trebuia un sigiliu și aveau să-l pună dușmanii; trebuia o gardă și le revenea dușmanilor să o dispună. Chiar de dușmanii trebuiau să fie semnate certificatele morții și ale învierii. Păgânii, prin natura lor, erau satisfăcuți că a murit Hristos; iudeii, prin Lege, erau mulțumiți de moartea lui Hristos… Regele trona înconjurat de garda Sa. Lucrul cel mai uimitor al acestui spectacol de vigilență asupra unui mort era că dușmanii lui Hristos se așteptau la înviere, iar prietenii nu se așteptau. Scepticii erau cei care credeau; și credulii acei care nu credeau. Înainte de a fi convinși, ucenicii au pretins dovezi. În cele trei mari scene ale dramei învierii, găsim o notă de tristețe și necredință.
(Viața lui Cristos, de Fulton J. Sheen, Sapientia, Iași, 2015)