Între început și ajungerea-la-odihnă respiră, pe creasta zilei, o clipă minunată: miezul zilei. Acolo viața nu privește în viitor, căci nu se zorește. Declinul încă nu a început, așa că nu privește nici înapoi spre trecut. Ea stă, dar nu e ostenită, ci plină de întreaga forță a mersului. Se află în pur prezent. Iar privirea îi ajunge până departe și până în adânc.
Cât de bogată e clipa amiezii! În oraș, unde toate lărmueisc și aleargă, nu o simți. Dar ieși afară, umblă prin lanuri de grâu sau prin landa liniștită, vara, când soarele e la zenit și depărtarea arde – cât de adânci devin atunci toate. Rămâi pe loc și timpul se scufundă. Se prea poate atunci să simți cum te privește veșnicia. În orice ceas ne vorbește veșnicia, dar cu amiaza ea e vecină. Acolo timpul așteaptă să se deschidă. Amiaza e prezent pur, plinătate a zilei.
(Romano Guardini, Despre semnele sacre)