
„Cu aproape două mii de ani mai târziu, în Micrographia (1655), omul de ştiinţă Robert Hooke nota fascinat ceea ce văzuse când examinase una dintre aceste creaturi cu noua sa invenţie remarcabilă, microscopul: „un viermişor sau o molie mică, argintie, pe care am găsit-o în special în cărţi şi hârtii şi despre care se presupune că roade foile şi copertele lăsând găuri în ele. Capul ei se vede mare şi teşit, iar corpul se îngustează din ce în ce mai mult spre coadă, având o formă asemănătoare unui morcov… Are două coarne lungi care se subţiază spre vârf unde se termină cu o măciulie ciudată… Partea din spate se termină cu trei cozi care seamănă întru totul cu cele două coarne care îi cresc din cap. Picioarele sunt solzoase şi acoperite cu păr. Acest animal se hrăneşte probabil cu hârtia şi copertele cărţilor pe care le perforează în câteva locuri, lăsând găuri mici şi rotunde.
Molia de carte – „unul dintre dinţii timpului“, după cum se exprima Hooke – a încetat să mai fie familiară cititorilor obişnuiţi, însă anticii o cunoşteau foarte bine. Aflat în exil, poetul roman Ovidiu vorbea despre „inima lui roasă în permanenţă de tristeţe“, la fel cum „cartea abandonată e roasă de dinţii moliei, bucată cu bucată“. Contemporanul lui, Horaţiu se temea că opera sa va ajunge în cele din urmă „hrană pentru moliile barbare“. Iar pentru poetul grec Evenus, molia de carte era duşmanul simbolic al culturii oamenilor: „Mâncătorule-de-pagini, cel mai înverşunat inamic al muzelor, distrugător din umbră care te hrăneşti întotdeauna cu ceea ce furi de la cel învăţat, de ce, molie de carte neagră, stai ascunsă printre maximele sacre, încarnând imaginea invidiei?“89 S-a descoperit că anumite măsuri de protecţie, cum ar fi stropirea paginilor cu ulei de cedru, erau eficiente în prevenirea stricăciunilor, însă, în general, era acceptată ideea că cea mai bună modalitate de a împiedica dispariţia cărţilor era pur şi simplu folosirea lor, iar mai apoi, când se uzau, efectuarea mai multor cópii.”
(Fragment din Clinamen. Cum a început Renaşterea, de Stephen Greenblatt)