Paul Ricœr obișnuia să-i numească pe Marx, Nietzsche și Freud: maeștrii suspiciunii. Cântărind cu propriile mijloace întrea tradiție din care proveneau, aceștia au ales să se îndoiască. Prin analiză, gânditorul francez ne-a furnizat această expresie devenită de acum clasică. Numai că, așa cum observăm, lucrurile nu s-au oprit aici. Împingând aceeași analiză într-o sferă cronologică, urmașii celor trei au propus conceptul de post-modernitate. Mutația este radicală. Dacă în prima fază avem o categorie conceptuală (pusă sub semnul interogației), în a doua avem o categorie temporală. Primejdia unei asemenea definiții este imensă.
Ghislain Lafont spunea: „Nu cred că această trecere de la întrebarea reflexivă la afirmația cronologică este fericită, în măsura în care ea ar implica faptul că modernitatea este pur și simplu depășită, ceea ce nu pare adevărat.” Astfel, impunerea unei perioade de sine stătătoare constituie un artificiu riscant. Nimeni nu ne dă dreptul de a închide o epocă, atâta vreme cât legăturile cu ea sunt vizibile cu ochiul liber. Urmând această logică, același Lafont propune să vorbim mai degrabă de o modernitate suspectată care se opune unei alteia: modernitatea cuceritoare.
Dacă varianta clasică a modernității a apus, atunci nu trebuie să ne grăbim cu periodizările. Trebuie doar să admitem că trăim o altfel de modernitate. E una reacționară, pragmatică și hipertehnologizată. Triumfalismul acesteia naște, în mod automat, suspectarea celeilalte. Tot ce s-a întâmplat în urmă cu mai bine de un secol devine pus sub un mare semn al întrebării, iar toate realizările recente legitimează o altă fațetă a modernității. E mult mai legitim să gândim în felul acesta. Nu am pus nici pe departe bazele unei alte civilizații, doar am modificat mecanismul celei vechi, păstrându-i structura.
În fine, cred că înșăși cutezanța de a propune postmodernitatea ne definește indirect. Ne-am semețit până într-acolo încât ne permitem să judecăm arogant întreaga istorie. Credem, pueril, că această etapă este ultima, că nimic nu-i mai poate succede. Îmbătați de succesul tehnologic al vremii noastre, ne-am dezvoltat o autosuficiență riscantă. Și totuși, în mijlocul acestui tumult ideologic, putem spera. Ne putem salva mergând împotriva curentului, admițând că absoluturile există și acționând în consecință. Toate acestea ne stau la îndemână, alături de bogățiile inestimabile ale trecutului.