În urmă cu câțiva ani, citeam în Dilema (devenită mai apoi Dilema veche) un articol interesant scris de Andrei Pleșu despre modele. Prin cuvinte bine alese și o frazare impecabilă, dl. Pleșu aducea aminte cititorului de precaritatea modelelor în societatea contemporană.
Apoi, socratic, editorialistul încearcă o definiție proprie a modelului de succes. Eu cred că i-a reușit de minune. V-o ofer:
Modelul e ceea ce te modelează. Și nu te poate modela decât ceea ce te umple de admirație, ceea ce poate pune în mișcare mecanismul complicat al unei aspirații legitime. (…)
Modelul e o perspectivă care te confiscă… Absența modelului provoacă gonflația eului și întreține mediocritatea scopurilor. O caracteristică a celor care nu și-au întâlnit niciodată modelul e mulțumirea de sine, suficiența tălâmbă, suspensia dubiilor. (…)
Modelul adevărat nu e o anticipare a țelului atins, un campion al tuturor răspunsurilor, o competență absolută, atotștiutoare, ci doar autoritatea care pășește înaintea ta pe aceeași cale.