Cu excepția momentelor în care ne pierdem cunoștința, ideea morții noastre nu încetează să ne însoțească viața. Viețuim cu ea. În funcție de cum suntem mai mult sau mai puțin atenți, de la ea provine o angoasă latenă sau o nelniște obișnuită, un sentiment mai mult sau mai puțin obsedeant de urgență și de precaritate. Dar dacă e adevărat că reprezentarea sau sentimentul vieții pe care-l avem sunt inseparabile de reprezentarea sau de sentimentul morții, este la fel de evident că ideea pe care o avem despre moarte e inseparabilă de aceea pe care o avem despre eu. Într-adevăr, deși moartea ar putea fi considerată ca un ritm natural al vieții, ea nu privește totuși viața în general, ci pe aceea a fiecărui individ concret. (…) Cu toate că sensul ei pare familiar oricui, moartea nu are un sens univoc. Deși medicul și bolnavul au de-a face cu aceleași fapte, ei nu au aceeași experiență cu privire la ele. Pentru medici, moartea este un eveniment pe care se străduiesc pe cât pot să-l împiedice sau să-l amâne, căruia îi măsoară probabilitatea, pe care-l explică prin diverse cauze și căruia îi întocmesc actul de constatare. Moartea este în acest sens un fapt la fel de banal ca nașterea sau boala. De aceea se stabilesc statistici privind felul în care se produce ea. În funcție de vârstă, sex, loc, împrejurări, venituri sau profesie, ele îi ridică parametrii, frecvența și variabilele. Astfel considerată, moartea este un fapt obiectiv, științific explicat, statistic previzibil și înregistrat la starea civăil. Este constatată. Se ia act de ea. Adesea neașteptată mai curând decât așteptat, ea este ceva ce li se întâmplă altora, ca fapt după care nimic nu li se va mai întâmplat. Aceasta este moartea laa persoana a treia, aceea de care vorbesc rubricile necrologice și cei apropiați, o vreme. Cu totul alta este moartea la persoana întâi, acel sentiment de a nu mai avea legătură cu nimic, în care descoperim cu infinită consternare că ne-am irosit viața așteptând ceva și că nimic nu va mai veni. (…) Moartea la persoana întâi este așadar nu un fapt, ci experiența că totul e revolut, că eșecul este iremediabil și că eul nostru nu-i decât o amintre deja aproape cu totul șearsă. Cea mai simplă dintre cele mai simple senzații, preucm a privi cerul, a te apleca deasupra unui izvor, n-o vom mai siți niciodată. De acest dezastru infinit noi suntem vinovați, fiindcă am trăit fără să-i dăm atenție, ca și cum viețuirea ar fi fost o sărbătoare ce n-ar fi trebuit să se sfârșească.”
(Nicolas Grimaldi,
în Tratat despre banalitate, Nemira, București, 2006, p. 169-171)