
Se vorbește tot mai mult în ultimele decenii despre importanța misiunii pentru o înțelegere adecvată și o interpretare corectă a Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, se poate constata încă dacă nu opoziții deschise, cel puțin anumite reticențe ori evitări ale subiectului, venind tocmai din spațiu în care acesta ar trebui dezvoltat: cel al studiilor biblice. Cauzele acestor reacții de neîncredere sunt și ele multiple. Prima problemă pare a fi însăși definiția „misiunii”, care a fost înțeleasă timp de secole ca un efort deliberat al Bisericii de a răspândi credința creștină printre necredincioși. Ea s-ar rezuma, astfel, la actul evanghelizării și, în mod special, la misiunile transculturale. Din această perspectivă, misiunea poate fi o sarcină importantă a Bisericii, dar cu greu ar putea fi considerată ca bază pentru o hermeneutică biblică, mai ales dacă vorbim despre Vechiul Testament. Schimbări majore în reflecția teologică asupra misiunii au avut loc pe la mijlocul secolului al XX-lea, culminând cu discuțiile în jurul conceptului „misio Dei”.
A doua problemă, care derivă din prima, este legată de disciplina „misiologiei”, care nu este încă luată în serios în spațiul academic, considerată ca fiind limitată doar la problemele practice ale Bisericii. Ca o consecință a dihotomiei iluministe teorie-practică, misiologia este văzută ca o disciplină care nu se apropie de rigorile complexe ale disciplinei teologice teoretice.
La această „caricatură” au contribuit însă misiologii înșiși, și aceasta este cea de-a treia problemă. Pe de o parte, aceștia se complac adesea în poziția „secundară” a teologiei practice, fără a se angaja mai profund în curriculumul teologic. Chiar și atunci când o fac, de pildă atunci când caută în Sfânta Scriptură fundamente biblice și teologice pentru misiune, metoda lor e considerată adesea ca una naivă. Cum se întâmplă acest lucru? În primul rând, ca urmare a aceluiași spirit iluminist, bibliștii s-au obișnuit să opereze o separație între obiect și subiect, preferând o abordare „neimplicată”. În cazul Scripturii, textul sfânt devine, astfel, un obiect examinat și disecat, iar nu unul pe care să-l asculți și să-l urmezi. În această perspectivă nu există conexiuni directe între text și prezent. Misiologii reacționează împotriva acestei distanțe impuse, dar căutând relevanța contemporană a textului biblic, eșuează de regulă să respecte distanța culturală, ducând propriile lor preocupări misionare în textul biblic. Nerespectând rigorile metodologice ale bibliștilor, ei devin vulnerabil la o aplicare simplistă a textului la situația misionară contemporană.
În al doilea rând, bibliștii pun mare accent pe diversitatea literară, teologică și semantică a Scripturii dând naștere la tot mai multe arii de competență în cadrul studiului biblic. Frustrați de aceste fragmentări și specializări, misiologii tind să reducă fundamentele biblice ale misiunii la o singură idee, un singur cuvânt sa un singur text, ca lentile hermeneutice prin care privesc Sfânta Scriptură.
O ultimă problemă în această ecuație se referă la conștiința misionară, tot mai estompată în epoca post-iluministă. Ca o consecință, tot felul de asumpții ne-misionare au început să influențeze studiul biblic, întrucât nu există, desigur, neutralitate metodologică. Până la urmă, dacă nu mai sunt azi la modă apologetica, misiunea sau propaganda religioasă, bibliștii sunt tentați să le neglijeze.
(Fragment din Adevărata poveste a lumii. Locul nostru în narațiunea biblică, de Craig G. Bartholomew și Michael W. Goheen, trad. Cosmin Lauran, Reîntregirea, Alba Iulia, 2017, pp. 10-13)