Nu este prea mult cer în poezia românească. Poate nici în ethosul românesc nu prea este… Și totuși, am găsit o poezie mai puțin cunoscută ce descrie acest dor. Este vorba de micul poem Râvnind mereu cerul, scris de Elena Armenescu. Această distinsă doamnă a culturii române (născută în 1948, în jud. Teleorman) stălucește prin ineditul poziției sale sociale. N-a fost niciodată doar poetă. A fost medic ce și-a obținut toate gradele posibile, a scris tratate de pediatrie și a predat medicină multor studenți. A făcut o pasiune pentru actul medical, transformându-l din meșteșug în artă. În tot acest timp, ca o unduire a spiritului, d-na Armenescu a fost o prezență constantă a cenaclurilor literare bucureștene. A scris poezie, a iubit poezia și a visat alături de alți mari oameni ai culturii române. A crezut și dânsa – ca atâția alții la acea vreme – în izbăvirea (rezistența) prin cultură.
Iată o poezie ce descrie una dintre cele mai adânci năzuințe ale sufletului. De observat metafora bine aleasă (a cerboaicei), precum și planurile spațiale bine articulate. O încântare și o meditație în același timp.
Cobor panta sacră a cerboaicei,
Spre rostogolirea râului
Părăsind piscul însingurat
Lăsându-l pradă trăznetului
Fulgerului
Cobor cu gândul întoarcerii
Jinduind, venind mereu după cer
Și crucea păsării vii
Ce-mi puse pecetea zborului
La mari înălțimi.
Pe cărarea cerboaicei, în strălucirea spectrală a văzduhului
Vreau să mă întorc
Depărtându-mi brațele
Cruce devenind, îmbrățișare,
Pregătită de înălțare, de zbor…
Brațele, mâinile, aripile
Râvnind mereu cerul.
Urc
Într-o cultă chemare.
Imi place cum scrie aceasta poeta….
Numai ca, intr-o poezie a ei, „Iubire imparateasca”, ea a spus ceva ce contravine crezului nostru in Sfanta Treime si eternitatea Ei… intr-o strofa, a spus: ”
-Dar nu sunt singur! Lângă Mine a înmugurit
O Energie asemănătoare şi infinitul a hăuit
El Mi-este Fiu ce-a izvorât din Mine-stea
3Iubire! Iar gândul ca un Duh,îl străbătea!”
adica Dumenzeu (Tatal) a spus, la un moment dat, ca langa El „a inmugurit” o Energie asemanatoare… ca si cum, la un moment dat, Fiu a intrat intr-o existenta in vesnicia trecuta… ori „nasterea eterna” sau „generarea eterna” a Fiului nu se refera la o intrare in existenta, ci mai degraba la relatie, relatie foarte intima, stransa si indestructibila intre Tatal si Fiul!
Mă bucur că îți place.
Mulțumesc și pentru versul oferit. E frumos!