Omul să contemple întreaga natură în toată grandoarea şi prestanţa sa: să-şi îndepărteze privirile de la lucrurile care-l înconjoară. Să privească strălucitoarea lumină ca o lampă eternă luminând universul; pământul să i se pară ca un punct faţă de acest uriaş cerc pe care astrul îl descrie şi să se minuneze că acest uriaş cerc nu e decât un punct extrem de neînsemnat faţă de cel pe care astrele rotitoare îl parcurg pe cer.
Dacă vederea se opreşte aici, imaginaţia să treacă dincolo, dar ea va obosi mai repede să conceapă decât natura s-o hrănească. Toată lumea aceasta vizibilă nu este decât o fulgerare imperceptibilă în vastul sân al naturii. Nici o idee n-ar putea-o aproxima. În zadar ne vom spori puterea gândului, dincolo de spaţiile imaginabile, nu vom obţine decât nişte firavi atomi faţă de realitatea lucrurilor. Totul este o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni iar circumferinţa nicăieri. În sfârşit, acest tot reprezintă mărturia cea mai sensibilă a atotputerniciei lui Dumnezeu, încât imaginaţia noastră se rătăceşte în încercarea de a-l gândi.
(Fragment din Cugetări, de Blaise Pascal)