Studiind despre Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7.11-17), dau peste unul dintre cei mai buni exegeți catolici ai momentului: Thomas L. Brodie. Lucrarea – intitulată Luke-Acts as an Imitation – pune mai toate minunile săvârșite de Isus și apostoli într-o relație directă cu cele săvârșite de Ilie și Elisei. Bineînțeles că și învierea fiului văduvei este privită ca o replică noutestamentală a celeilalte învieri din timpul lui Ilie. La fel se întâmplă și cu înmulțirea pâinilor și nu numai. Cu o meticulozitate specifică exegeților de sistem, Brodie elogiează capacitatea lui Luca de a-i plasa (pe Isus și pe apostoli) în continuitatea lucrării profetice vechitestamentale. Poate că în felul acesta ar trebui să înțelegem și confundarea lui Isus cu Ilie. Cei doi în drum spre Emaus Îl vor descrie drept: un profet puternic în fapte și în cuvinte. A-L vedea pe Isus drept continuator și împlinitor al acestei galerii profetice este, iată, o abordare interesantă.
Totuși, faptul că aceste comparații pot fi argumentate cu relativă ușurință nu slăbește în nici un fel miracolele din Noul Testament. Ba mai mult, stabilindu-se o astfel de legătură, acestea devin mult mai credibile. Analogia a reprezentat mereu un punct de atracție în teologia creștină. Dacă Vechiul Testament pregătește ideatic Noul Testament, dacă există o progresie a revelației divine în istorie, atunci putem analiza lucrurile în felul acesta. Punctele comune ale acestor miracole nu trebuie să le relativizeze impactul. Ba dimpotrivă. Similitudinile fac dovada unei coerențe revelaționale. Același Dumnezeu lucrează și într-o epocă și-n alta. Nu sunt evenimente trase la indigo, au suficiente diferențe. Uneori par contradicții în toată puterea cuvântului, apoi – prin exegeză – ele pot fi armonizate mulțumitor. Este fascinant să operezi cu ele, dar și cu asemănările despre care vorbeam.
Deși aboordarea lui Brodie mi se pare rezonabilă, atrag totuși atenția asupra unui posibil derapaj. Dacă vom ajunge să abordăm cărțile biblice într-o manieră strict filologică și filosofică, mă tem că vom desacraliza pasajele cu pricina. Sigur că trebuie să fim atenți la detalii, sigur că trebuie să semnalăm particularitățile. Dar, dincolo de toate acestea, să vedem în fiecare cuvânt al Scripturii revelația lui Dumnezeu. Să admitem prospețimea fiecărui cuvânt, ca și impactul lui mântuitor. Să o facem mereu și cu cea mai bună atitudine.
“dacă există o progresie a revelației divine în istorie, atunci putem analiza lucrurile în felul acesta” – aici atingeți un punct de cotă maximă. Revelația divină progresivă în istorie este fundamentul teologiei catolice. Este prisma interpretării tuturor lucrurilor.
”manieră strict filologică și filosofică” – ceea ce face ca o astfel de manieră să devină desacralizantă este cuvântul ”strict” și anume lipsa de credință în revelația progresivă. În momentul în care exegetul pleacă de la premisa că Dumnezeu s-a revelat pe Sine progresiv în istorie, filozofia, filologia, și toată abordarea metodologică științifică, devin doar instrumente care vor aprofunda și confirma încă o dată cum Dumnezeu s-a revelat pe Sine în istorie. În acest caz trebuie precizat faptul că conținutul cunoașterii este despre lucruri care devin (revelația progresivă) și nu despre cauza lor (Dumnezeu Cauza ontologică). Totuși, privind la Revelație cunoaștem câte ceva despre Divin și aceasta sacralizează abordarea științifică. Adevărul trebuie să rămână în picioare în fața criticii pure a lui Kant.
Ce loc are credința în toate acestea? Credința ajunge tot timpul a posteriori… Hristos se comportă cu noi ca și cu ucenicii înspre Emaus…
Avizate observațiile tale.
Și eu cred că preaalesul Kant ne-a invitat realmente în ringul apologeticii. Ne străduim de secole – cu mai mult sau mai puțin succes – să-i facem față. Constructul lui filozofic a prins atât de bine pe bătrânul continent, încât mulți s-au adăpat de acolo ca dintr-un izvor proaspăt. Subtilitatea teoriilor lui se cer din nou și din nou reinvestigate.
Mă bucur că ai prins sensul profund al lucrurilor.
Fii binecuvântat!