Cei interesați de subiect știu bine ce urmează să spun. Totuși, sunt printre noi oameni de bine, creștini sinceri care tânjesc după o viziune globală asupra credinței. Predicile duminicale și relațiile de grup nu le oferă o percepție „de vultur” asupra întregului fenomen.
Asistăm la o mutație ireversibilă a creștinismului contemporan dispre nord spre sud. Dacă la începutul secolului XX majoritatea creștinilor aparțineau nordului și vestului (cu aluzie directă la America și Europa); la începutul secolului XXI constatăm o migrație spre sud. 90% din creștini erau cândva „nordici”, 75% dintre ei sunt acum „sudici”. În a doua variantă ne referim la părțile Africii, Asiei și Pacificului, zone care au fost expuse intens din punct de vedere misionar.
Philip Jenkins numește acest fenomen „creștinismul viitorului”, iar sintagma devine deja clasică. Alții preferă conceptul de „sud global” sau „lumea majoritară”, ceea ce confirmă schimbarea centrului de greutate. Este clar că – așa cum spune Christopher Wright – noi trăim „într-o epocă a Bisericii multinaționale și a misiunii multidirecționale”, iar faptul acesta modifică îngreaga paradigmă.
Semnalarea acestei realități are lecțiile ei. În primul rând, e bine să știm că noi (europenii sau nord-americanii) nu mai reprezentăm de câteva decenii epicentrul creștinismului. Faptul acesta poate duce la o smerire necesară, mai ales când ne gândim la dinamica ultimelor secole. În al doilea rând, am face bine să valorizăm misioneratul care, implicit, a salvat creștinismul contemporan. Și, în al treilea rând, n-ar fi rău să ne molipsim de pasiunea și inocența mișcării creștine din partea de sud a globului, și poate chiar să ne înviorăm spiritual. Orice schimbare e numai de bine, în condițiile în care pricepem detaliile și mecanismul.