Se cântă mult și în toate felurile. Închinarea evanghelică abundă sub aspect muzical, iar faptul acesta nu e rău. Cuvintele și spiritul Noului Testament ne îndeamnă să o facem, experiența creștină o revendică de asemenea. Oameni de diferite vârste, cu pregătire sau nu, mai mult sau mai puțin talentați, se perindă prin fața microfoanelor pentru a ne încânta. Uneori reușesc, alteori nu. Sunt și situații ridicole sub aspect muzical, dar triumfătoare sub aspectul atitudinii. În fine, printre protagoniștii autohtoni, am descoperit un exponent mioritic: Ileana de la Vâlcele.
A depășit demult vârsta primei tinereți, este simplă după vorbă și după port, dar cu calități vocale remarcabile. Înfășurată într-o măhramă de prin părțile locului, sora Ileana are o prezență virtuală cum nu v-ați aștepta. Repertoriu este clasic, adică desprins din folclorul penticostal al zonei. Unele melodii, inevitabil, sunt preluate de la Oastea Domnului, însă puțini ascultători mai stau să le aleagă. În orice caz, străvechile caiete de cântări, doinele și plângerile ce le conțin, renasc în această voce de alto bine timbrată. Păstrătoare a unor cântece pe care mulți le-au uitat, ea reînvie o tradiție cu care au crescut părinții noștri. De apreciat pasiunea și seriozitatea cu care interpretează. Fără nici o reținere, fără frivolități, Ileana de la Vâlcele își cântă credința cu ardoare.
În comparație cu unii cântăreți ce ne abuzează adesea, prefer această variantă mioritică. Calea interpretativă pe care și-a ales-o e sigură și bine prizată de mulți. În spatele acestor cântece se află o credință simplă și pilduitoare. N-ar trebui să fim necruțători, ci dimpotrivă s-o privim cu candoare și apreciere. Datorită unor astfel de oameni, demni și originali, tradiția muzicală evanghelică încă dăinuiește. Dincolo de exotismul interpretei, să prindem mesajul ce-l transmite cu atâta entuzism.
(Mi)cronică muzicală: Ileana de la Vâlcele
M
Duminica am avut parte de un grandios concert de muzica de inchinare, rapaitoare si asurzitoare, cu tobe batute bine de tot, cu chitare bas facute sa amputeze urechile… Am inchis ochii si m-am intrebat unde ma aflu. In afara de faptul ca se auzea (ce-i drept, vag) numele Isus, atmosfera era de discoteca. Apoi m-am gandit ca in satul in care am copilarit bunicul meu se ducea dimineata la biserica si dupa masa la crasma. Noi avem cumva biserica si crasma in acelasi loc?? Muzica de inchinare ce isi face tot mai mult loc in biserici, cu purtatori de microfoane si chinuitori de chitarele pana plang bietele instrumente, nu enoriasii, numai a inchinare nu miroase.
Sora Ileana este o lectie despre ce inseamna un dar dat de Dumnezeu, pastrat cu grija si daruit cu grija; un model de respect rar intalnit fata de sufletele pe care le slujeste; o dovada a ce inseamna o inima pocaita cu mult mai mare decat vocea atat de mare…
Înțeleg starea ce-ați avut-o. De câteva ori m-am simțit și eu la fel, în contexte mai mult sau mai puțin bisericești. Cam aceleași întrebări mi le-am pus și eu. Oricum, să ne bucurăm că mai există mici insule de normalitate. Sora Ileana (indiferent că suntem sau nu adepții genului) e un exemplu in acest sens.
Multe binecuvântări!