Mesianismul – boală grea și contagioasă

M

142221_cultul-personalitatii

Nimic nou sub soare. Toate religiile sunt atinse, parțial, de acest fenomen. Mă refer la paroxismul cu care – inși sau chiar comunități – își evaluează propria chemare. Adesea, ca să fim realiști, nu e vorba nici măcar de o vocație autentică, statornicită pe o temelie morală și o pregătire continuă. Dimpotrivă! Asistăm la simple meșteșugiri retorice și pure flatulențe emoționale, care ni livrează arogant și manipulator. Prinși la colț, nu știm cum să reacționăm cu adevărat, așa că alegem să acordăm circumstanțe atenuante. „E plin de pasiune”; „A avut o copilărie grea”; „În tinerețe a avut căderile lui”; „E siropos și superficial, dar mânat de intenții bune”; „Le-o zice formaliștilor”; „Parcă-i prea plin de el, parcă ceva nu se leagă, însă poate eu nu sunt pregătit” Și lista poate continua…

Amăgirea-i de multe feluri. Victimele sunt, de cele mai multe ori, sufletele sincere, oameni care vor mai mult. Poți să critici așa ceva? Niciodată! Atitudinea este respectabilă și căutările absolut legitime. Problema este că însetatul bea apă din izvoare pustii, hrănindu-și sufletul cu sofisme ieftine. Oare când va deveni clar că versetele din Biblie pot fi folosite în multe scopuri?! Oare când se va înțelege, la scară largă, că textul Scripturii presupune o hermeneutică avizată și laborioasă, că nu e așa de simplu și nu la îndemâna oricui?!

Pentru noi, ca evanghelici, riscurile sunt și mai mari. Mesianismul mușcă din noi, mai ales din cauză că suntem prea cruzi (istoric și dogmatic). Pe cât e de măgulitor și chiar biblic să fim în minoritate, pe atât de riscant. Inconștient, ne simțim „datori” să compensăm neajunsurile, să inventăm clișee care să rupă gura târgului, să teatralizăm până la vulgaritate mesajul creștin. Seduși de fragmentarismul vremii, coborâm nivelul devoțiunii și al învățăturii mai jos ca niciodată. Nu credeți? Priviți în ochii bătrânilor din comunitățile noastre, oameni care și-au trăit zeci de ani credința cu smerenie și loialitate. Nu se grăbesc să ne dea soluții pentru că se simt oarecum inadevați în raport cu timpurile, dar ne spun răspicat că nu aceasta e calea.

Mesianismul înseamnă, de asemenea, ca oamenii să umble după oameni. Este marea ispită de-ați media relația cu Dumnezeu printr-un guru mai mult sau mai puțin cunoscut. Să-ți rezolvi propriile dileme prin anulare, să-ți ameliorezi propria agonie cu surogate. Din această cauză trebuie să fim atenți: se ia! Câte spirite alese n-au căzut, câți oameni promițători nu s-au infectat incurabil… Doar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a avut acest drept: doar El a fost Mesia. Urmașii lui, noi toți, suntem chemați să purtăm asupră-ne un mare semn de întrebare, să ne trăim viața mereu pe cântarul cercetării personale. Să nu ne însingurăm, cocoțându-ne în turnuri de fildeș artificiale, să nu ne fariseim. Iar în acest atelier al sufletului și-al slujirii, vegherea celor apropiați joacă un rol capital. E o îndatorire de onoare să ne atragem atenția unii altora, într-o atmosferă de sfântă prietenie.

În final, să alcătuim un fel de decalog al falsului mesianism: (1) Toate versetele vorbesc despre propria chemare; (2) Orice critică este unealta diavolului; (3) Nicio altă interpretare a Bibliei nu este validă; (4) Relațiile sunt dominate de suspiciune și interes; (5) Totul se întâmplă așa, aici și acum, fără să se acorde nicio șansă lucrării nevăzute și suverane a Duhului; (6) Dexteritate halucinantă în potrivirea cuvintelor și a gesturilor când e vorba de proiecte personale; (7) Talentul e miza, caracterul doar accesoriu; (8) Oportunismul ridicat la rang de virtute și asociat cu îndrumarea Duhului; (9) Fabrică de fani, penurie de ucenici ai lui Hristos; (10) Materialism și hedonism în doze considerabile, dar totuși bine consmetizate.

În această săptămână specială, am face bine să adăugăm și acest păcat pe lista noastră de rugăciune. Această boală a sufletului care se manifestă la nivel individual și comunitar. Fermecați – precum galatenii – de voci, chipuri și lucruri ieftine, să ne întoarcem privirile spre Hristosul care moare și înviază. Să ne lecuim la cruce, să ne umplem inima de El și să coborâm, terapeutic, în noi înșine. Vom avea atâtea de rânduit acolo și vom învăța – pentru a câta oară?! – să ne legăm viața doar de Cel care ne-a mântuit.

comentariu

  • Ce ma uimeste in situatia in care „modelul uman” esueaza (se poate intelege si viziune de biserica rebela) este ca cei care au urmat neavizati curentul, sar in aparare cu versete legate de judecata: De ce judeci tu? Judecata e a Domnului?. M-am intrebat: Oare judecata poate fi doar negativa? Daca nu, cei care sustin partea aflata „sub judecata”, nu judeca la randul ei?

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.