Ne pândește pe la toate colțurile acest Coronavirus! Aproape mă gândesc dacă nu se furșiează, pe căi dintre cele mai tainice, aici, în timp ce postez acest comentariu. Sufletele ne sunt invadate de teamă. E teama de un dușman care poate fi oriunde sau… nicăieri. Gândul ne zboară spre diferitele epidemii careu au încercat neamul omenesc dintotdeauna. Comparațiile însă nu ne ajută pentru că noi, cei de azi, ne aflăm într-un cadru totuși diferit. Am spus „diferit” și nu neapărat mai fericit…
Mi-a căzut sub ochi un citat din Sfântul Augustin (Confesiuni, trad. Eugen Munteanu) și mă gândeam să vi-l ofer. Sper să vă meargă la suflet, mai ales într-o vreme a (auto)izolărilor de tot felul:
Eu mă voi retrage în cămara cea tainică a inimii mele și Îți voi înălța cântări de iubire, scoțând în rătăcirea mea prin această lume gemete cu neputință de descris și având mereu în minte amintirea Ierusalimului, cu inima mereu înălțată către el, către Ierusalim, mama mea, și către Tine, Împăratul ei, Luminătorul ei, Părintele, Ocrotitorul, Soțul ei, către Tine, care ești pentru ea ca niște puternice desfătări, bucuria ei statornică, fericirea ei cu neputință de descris, care le cuprinde pe toate, pentru că Tu ești singurul Bine, suprem și adevărat. Nu mă voi abate de la Tine, Dumnezeul meu, Tu, îndurarea mea, până nu voi ajunge la Ierusalim, acest liman al păcii, scumpa mea mamă, unde se află pârga sufletului meu, unde se află izvoarele tuturor certitudinilor din lumea aceasta; nu mă voi mai abate până nu mă vei aduna din nou la un loc, Doamne, din risipirea în care mă aflu, până nu îmi vei da o nouă formă după atâta schilodire și până nu mă vei întări pentru veșnicie.