Mă simt descurajat, dar nu în chestiunile familiale. Pot spune că sunt foarte fericit alături de familia și de copiii mei. Dar în chestiunile legate e Biserică, de situația ei, mă simt descurajat. Devin alergic la conținutul pseudo religios al Bisericii și al vieții ei, care mi se pare a fi tot mai mult o denaturare a… creștinismului. În același timp, sunt implicat și absorbit total de acestea: telefoane, scrisori, discuții și întâlniri. Toate acestea nu sunt nici autentice, nici reale; se află în afara realității lui Dumnezeu, a omului, a lumii și a vieții. Simt cum inima mea tânjește după acel „dincolo”. Dar nu văd nicio ieșire. Să plec? Încotro? Nu pot părăsi Biserica – Biserica este viața mea… „Mântuiește-te pe tine însuți și vei mântui mii în jurul tău”. Fiecare se mântuiește în felul său; mântuirea constă în împlinirea vocației. Dar ce se întâmplă când împrejurările nu permit această mântuire, când implicarea, activitatea resping nivelul la care mântuirea este posibilă?
(Din Biografia unui destin misionar, de Alexander Schmemann, notă datată: 23 ianuarie 1974, p. 76)