
Mie aproape întotdeauna îmi displace propria cuvântare. Căci îmi doresc una superioară, față de care simt adesea o bucurie lăuntrică înainte de a începe să o exprim în cuvinte sonore; însă, când găsesc că rezultatul este mai prejos decât lucrul care m-a mișcat, mă întristez că limba mea n-a fost la înălțimea inimii. Pentru că vreau ca tot ce înțeleg eu să înțelegea și cel care mă ascultă și îmi dau seama că n-am vorbit în așa fel încât să-mi reușească asta.
Mai ales că înțelegerea se răspândește în suflet printr-un soi de străfulgerare rapidă, pe când vorbirea este lentă, de durată și mult diferită; și când una e încă în desfășurare, cealaltă s-a retras deja în sălașul ei tainic. Totuși, în chip uimitor, ea impregnează în memorie anumite urme, care se păstrează de-a lungul scurtei durate a silabelor… Numai că de cele mai multe ori, arzând să le fim de folos ascultătorilor, noi vrem să ne exprimăm exact așa cum înțelegem în acel moment, deși prin chiar această încordare nu suntem în stare să vorbim. Și, pentru că nu reușim, ne frământăm și, ca și cum ne-am fi zbătut degeaba, ne dezumflăm de lehamite. Iar din pricina acestei stări de lehamite se face și ea mai delăsătoare și mai moale decât era atunci când ne-a adus la lehamite.
Dar de multe ori atenția celor care doresc să mă asculte îmi arată că vorbirea mea nu e chiar așa de rece cum mi se pare mie. Și-mi dau seama din încântarea lor că ei prind ceva folositor și mă străduiesc să nu mă opresc din această slujire, cât timp îi văd că primesc bine ce li se înfățișează.
(Despre catehizarea începătorilor în credință, de Fericitul Augustin, PSB 16, seria nouă, Basilica, București, 2016, p. 481-483)