
M-am gândit, astăzi, la legătura dintre păcat, trup și dorință. Dorința este, în esență, aceeași căutare de sine, aceeași mândri, întoarcerea trupului spre sine, spre propria sa auto-afirmare și satisfacere de sine. Așadar, smerenia adevărată este imposibilă fără o înfrângere a trupului și o spiritualizare a acestuia. Dar lupta cu trupul poate deveni, cu ușurință, mândrie și sursă de mândrie, dacă nu este înrădăcinată în căutarea smereniei, în urmarea ei. Ascetismul poate fi o bucurie în sine și nu un Dumnezeu. Semnele sunt clare. Adevăratul ascetism este vesel, simplu, încrezător. Falsul ascetism este, fără excepție, dezgustat de trup, de lume și de viață, este hrănit cu dispreț, ia parte la hulirea creației de către diavol. Pentru un astfel de ascet, păcatul – la fel ca și ispita și primejdia – pare ea fi pretutindeni, în timp ce înfrânarea trupului nu devine, niciodată, obiect al aversiunii, ci conduce, întotdeauna, la un „ochi curat” (Mt. 6.23).
(Din Biografia unui destin misionar, de Alexander Schmemann)