Luna lui Brumărel

Ne aflăm în Luna lui Brumărel. Așa numeau strămoștii noștri luna Octombrie, un interval în care se întâmplă mai multe lucruri noi. Țăranii le urmăreau pe toate cu atenție și le transmiteau, pe cale orală, de la o generație la alta. Întâi, cade bruma. Brumărelul nostru harnic cerne peste țară o pâclă albicioasă și umedă. Odată cu bruma începe să vină frigul, lent dar tot mai tăios pe măsură ce iarna bate la ușă. Apoi, cad frunzele. Aleile devin maronii, în vreme ce veștedele frunze ne scârție docil sub picioare. Țăranii se ocupă mai mult de treburile gospodăriei decât au făcut-o tot anul. Și, nu în ultimul rând, este luna însămânțărilor de toamnă. Acest timp al aruncării sămânței este și o vreme a speranței, acea așteptare ca, după ce iarna își va lua cojocul de nea, pământul va rodi din nou.

După această incursiune mioritică s-ar impune și puțină etimologie. Numele acestei luni vine de la latinescul octo care înseamnă „opt”. De unde vine optul cu pricina, că doar nu e vorba de luna august?! Ei bine, potrivit calendarului roman (azi scos din uz), luna octombrie era a opta (nu a zecea, precum la noi). Așadar, după nume suntem în registrul roman, după uzanță suntem în cel român (în fond, mondial). Încă ceva: cu excepția anilor bisecți, octombrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și ianuarie.

Iar în loc de concluzie, dar și pentru a încheia în nota cu care am început, să-i dăm cuvântul d-lui I.L. Caragiale. Iată ce spunea scriitorul cândva, într-un octombrie:

Orizontul se întunecă. Culesul viilor începe. Apar în București 15 ziare cotidiane noi, având fiecare câte treizeci de redactori și cincizeci de corespondenți. Opinia publică le face o strălucită primire.

Interesant, nu?! Multă mișcare, și-n cer și pe pământ… dar și la gazetă.