Luna cerului supărat

Plouă stupid…/ Cerul își scutură/ Ca dintr-o ciotură/ Frigul lichid. (…)

Plouă perfid./ Și-n doză minimă/ Picură-n inimă/ Neant acid.

Plouă de sus…/ Toamnă ironică/ Îmi scrie-o cronică/ Cât un Larousse.

Cam în felul acesta vedea George Topîrceanu luna în care tocmai pășim. Noiembrie este luna în care cerul se supără pe noi, când totul devine parcă de plumb, bacovian. Ploaia cade rece și tăcută, dar uneori este acompaniată de răbufniri înfundate. Tristețea cerului de toamnă primește replica frunzelor argintii. Pajiștile și aleile sunt scăldate în frunze, chemând parcă în chip tainic zăpada și gerul.

Chiar dacă vremea este de primăvară, noiembrie ne aduce acutizează tot mai mult sentimenul trecerii anului. Suntem în pragul finalului de an, din nou și din nou. Devenim melancolici, ne punem întrebări supărătoare, ne înțelepțim brusc. Mirosul iernii ce bate la ușă îl adulmecăm cu o notă socratică. Sunt multe de spus, sunt multe de… tăcut. Necruțătoare, luna cerului supărat nu ne iartă nici anul acesta.

Poate că un gând înțelept ar fi să ne recenzăm viața. Poate că n-ar fi rău să ne punem în cântar lunile ce s-au scurs din acest an, să vedem cu ce am rămas din ele. Știu, ne putem provoca dureri, frustrări și mici seisme interioare. Dar cred că merită. Să nu așteptăm seara de revelion pentru evaluări de genul. S-o facem de pe acum, de sub acest cer care se întunecă tot mai mult, dar care ne lasă și un crepuscul de lumină limpede. E lumina care ar trebui să ne pătrundă în suflet și să ne facă mai lucizi decât am fost. Zic și eu…