Într-o lucrare ce poartă semnătura lui Alexander Baumgarten (vestit clasicist clujean) și care se intitulează 7 idei înrâuritore ale lui Aristotel (Humanitas, 2012), aflăm despre starea profundă a lumii în care trăim prin comparație cu proiectul ei antic. Scrise cu inima, aceste gânduri sunt deopotrivă confesive și analitice. Autorul se confundă cu veacul, încercând să-l recupereze prin lectura celor de demult. Fragmentul nu trebuie comentat pentru că l-am strica și ar fi mare păcat…
Trăiesc într-o lume a cantităţii. Universul meu fizic este infinit, omogen şi măsurabil. Raportul meu cu lucrurile din jur e măsurat de etalonul valorii lor, iar eu m-am obişnuit să negociez la nesfârşit ce poate şi ce nu poate fi o marfă. Puţine nu pot fi o marfă, după părerea mea şi a multora, deocamdată: corpul, mintea, votul. Restul se cam vând şi se cam cumpără, deoarece constituie o marfă. Trăiesc într-o lume care produce resturi, deşi tradiţia filozofică îmi spune că lumea se compune doar din forme şi materii, şi că primele nu le pot lăsa niciodată neconsumate pe ultimele. Ştiinţele despre care am auzit vreodată tind să se unească într-o formulă cantitativă unică. Ştiinţa pe care o produc în schimbul unui salariu este măsurată musai de o altă ştiinţă, ştiinţa care măsoară alte ştiinţe, de parcă ea ar putea să arate cuiva cum intră noul în lume. De parcă noul ar putea intra în lume aşa, cu asistenţi.
Apoi, lumea calităţilor s-a refugiat în sufleţelul fiecăruia, rămânând oricui să stabilească ce este şi ce nu este important pentru el. Parcă n-ar mai exista calităţi universale, dacă nu ne apar sub forma sub forma opţiunii şi a bunului plac individual. De pildă, mă supără până în adâncul sufletului când cineva, venind să-mi vadă locuinţa, cu pereţii mai întâi sparţi şi apoi mângâiaţi de mine cu şpacluri, drujbe, vede ce a ieşit şi îmi spune că „mi-am personalizat“ casa. Sigur că mi-am personalizat-o, dar e doar jumătatea adevărului: de fapt, mă supără faptul că acest verb nou inventat neagă tacit partea de universal din orice obiect frumos făcut în locuirea mea intimă, ca şi cum la această ultimă parte nimeni nu mai are acces când îşi manifestă ordinea propriei solitudini.Lumea nu a fost mereu aşa, ba dimpotrivă, până la venirea modernilor, cu izbânzile şi spaimele lor, ea era o lume a calităţii. Obiectele erau înlănţuite, în ierarhie, după valoarea lor şi schimbau: în sus, glorie, în jos, daruri; în sus, dorinţă, în jos, revărsare. De această lume sunt responsabili Homer, Platon, Aristotel, Plotin sau Avicenna. Ei au scris despre un lanţ de aur pe care se legănau zei şi zeiţe.
Lumea veche, a ierarhiilor, şi-a avut arhitecturile ei, uneori problematice, alteori splendide. În această lume poate fi căutat Aristotel. Lumea noastră s-a născut din eşecul ei. În eşecul ei trebuie să ne căutăm sensul. De aceea e de citit Aristotel, şi de aceea el nu e de citit oricum: trebuie să-l citim ca să înţelegem cum lumea calităţilor, în coliziunea sa medievală cu universul creştin, a intrat în criză şi i-a lăsat locul celei noi. De ce lumea unui cer mereu rotitor, cum îl voia Aristotel, nu putea fi cerul unui Dumnezeu creator şi atoateporuncitor, care n-a acceptat nici un intermediar spre noi, nici măcar pe propriii lui îngeri, de teamă să nu recunoască cineva în ei motoarele care, cu gingăşia lor, împingeau planetele înainte în aceleaşi cercuri perfecte ale lumii calităţilor.