Dacă ne afundăm în paginile Evangheliei cu toată simplitatea inimii, fără a ne strădui să scoatem din ele mai mult decât putem primi și, mai cu seamă, mai mult decât putem înfăptui în viață, dacă vom trata Evanghelia cu sinceritate și simplitate, o să vedem că cele spuse acolo pot fi împărțite în trei compartimente.
Sunt lucruri, a căror justețe ne este evidentă, însă care nu ne frământă sufletele. Vom fi de acord cu ele – cu mintea înțelegem că lucrurile stau astfel, nu ne împotrivim nici cu inima, însă cu viața nu ne atingem de aceste aspecte. Sunt adevăruri evidente și simple care însă nu devin viață pentru noi. Aceste locuri din Evanghelie ne spun despre faptul că mintea noastră, capacitatea noastră de a înțelege lucrurile sunt în pragul a ceva ce nu putem pătrunde nici cu mintea și nici cu voința Aceste locuri ne acuză de superficialitate și pasivitate, aceste locuri ne cer ca, nemaiaștepând să se încălzească inima noastră rece, să purcedem să înfăptuim voia lui Dumnezeu, din simplul motiv că suntem slugile lui Dumnezeu.
Sunt și alte locuri despre care putem spune că, dacă vom privi cu sinceritate în sufletul nostru, vom vedea că ne întoarcem de la ele, că nu suntem de acord cu judecata lui Dumnezeu, că, dacă am avea o nefericită bărbăție și putere de a ne răscula, atunci am face-o, ne-am răscula asemenea celor care conștientizează cât de cumplită este porunca dragostei lăsată de Domnul, căci cere sacrificiu și lepădare de tot ce este individual, de egoism; aceștia doresc ca porunca dragostei să nu mai existe. Așa au fost, probabil, și mulți dintre cei ce-L înconjurau odinioară pe Hristos și care, voind să creadă în El, așteptau de la El minuni, pentru a încerca apoi să-L urmeze fără pericol pentru persoana și viața lor… În sfârșit, sunt locuri în Evanghelie despre care putem vorbi prin cuvintele călătorilor în Emaus, când Hristos a vorbit cu ei pe drum: „Oare inima noastră nu ardea în noi când El ne vorbea?” Aceste locuri, cât de puține ar fi, trebuie să ne fie foarte scumpe, întrucât ele vorbesc că în noi este ceva unde noi și Hristos suntem de un duh, de o inimă, de o voință, de un gând, că de acum ne-am înrudit cu El, am devenit prin ceva dintre ai Săi. Aceste locuri trebuie să le păstrăm în memorie ca pe o comoară, pentru că ne permit să trăim fără a lupta continuu împotriva răului din noi, ci străduindu-ne să dăm libertate vieții și biruință laturilor care sunt în noi de acum dumnezeiești, de acum vii, de acum pregătite pentru preschimbare și pentru a deveni parte a vieții veșnice.
(Despre întâlnirea cu Dumnezeu, de Antonie de Suroj, Ed. Cathisma, București, 2007)