Dacă te încumeţi să-i judeci pe contemporanii tăi, e necesar să faci simultan exerciţiul de-a te judeca pe tine. Şi dacă vei avea curajul să fii aspru cu propria ta persoană, abia atunci să ai cutezanţa să aplici aceeaşi măsură şi altora.
Fii cel puţin aşa de aspru cu tine cât eşti cu ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, cred că e mai bine să fii un dram mai sever cu tine. Garanţia morală se întăreşte.
Revenind la ceea ce trebuie omul să gândească despre el (repet că judecata despre alţii include etapa obligatorie a reflecţiei despre sine), mă gândesc că e destul de facilă tendinţa de a te mări. Dar tot atât, dacă nu mai mult, îmi apare ca plin de o prea mare uşurinţă – şi chiar uşurătate – procedeul de a-ţi pune cenuşă în cap sau de-a te culca, precum un câine mai slab în faţa unuia mai puternic, cu burta şi labele în sus, în semn de capitulare. Pentru simplul motiv că nu ştii în faţa cui capitulezi. Demnă este mai ales luciditatea. Iar luciditatea începe cu tine.
(Ion Vianu,
fragment din Exercițiu de sinceritate, Polirom, 2009)
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura.” Matei 7:1-2
De obicei, oamenii isi judeca prea mult semenii… atat de mult, incat nu mai au timp sa-i iubeasca… 🙁
Bună completarea.
Mulțumesc!