Lemn sau piatră? Rapsodia unei catedrale!

„Dumnezeu preferă lemnul” – decretează trupa Taxi. De cedru, aș adăuga eu (ca să fim vechitestamentali). Și mai preferă ceva: „spațiile mici”; odăițele ca să fim și noutestamentali. Dar în raport cu ce? Cărei materii sau spațiu i se opune lemnul și odaia? Să vedem ce spune cântecul, să-l ascultăm din nou. A, da! Lemnul se opune pietrei, iar odaia se opune halei, iar antiteza-i gata. Acum imaginea devine tot mai grăitoare și totul începe să se lege. Jocul înțelesurilor devine tot mai atrăgător. Astfel, durabilul (aici negativ) se opune efemerului (aici pozitiv), iar larghețea (aici negativă) se opune strâmtorii (aici pozitivă). Care e rezultatul logic? Păi ar fi cam așa: să construim cu un material care are o slabă rezistență în timp și să reducem dimensiunile până la limită. Știți cum se mai numesc toate astea? Ei bine, puse într-un singur cuvânt, ele se numesc: SMERENIE… (Sau cel puțin asta-i părerea artistului)

Subiectul însă trebuie căutat în altă parte. Nu e vorba de un joc de cuvinte, ci de un mesaj foarte concret. Trupa Taxi devine un fel de porta-voce a altor artiști (peste 30), care la rândul lor sunt vectori de opinie. În spatele acestui grup omogen și șugubăț se află – ne putem imagina – o mulțime de români. Totul devine, așadar, un protest împotriva inițiativei Bisericii Ortodoxe Române de-a construi Catedrala Mântuirii Neamului. Proiect megaloman, fără îndoială, devine acum pricină de reflecție și scandal. Cealaltă tabără, a bisericoșilor fără frontiere, e în stare să anatemizeze toată muzica patriei pe motiv de blasfemie. Cum să faci un cântec despre așa ceva?! La care răspunde, în canon, corul celălalt: „Cum să faci o așa catedrală din banii publici?!”

Dincolo de speța în sine, mai interesantă mi se pare rezoluția. Ispita unei arhitecturi luciferice ar trebui răpusă printr-o smerenie hristică. Să ne întoarcem la începuturi, să preferăm austeritatea și să cultivăm o anumită asceză. Toate acestea sunt bune și la locul lor pentru că, nu doar un cântec ni le cere, ci însăși Scriptura. Până la acest punct am putea să ne bucurăm, să zâmbim satisfăcuți că – iată – virtuțile își găsesc apărători în cele mai neașteptate locuri.

Și totuși, aș avea trei obiecții. (1) Doctrina despre smerenie nu poate fi redusă la o situație atât de particulară. De ce? Pentru că ne-am putea aduna într-o bisericuță de lemn și să ne mândrim cu faptul că suntem săraci și puțini. Aroganța săracului, a limitatului și a retrogradului mi se pare  mai dezgustătoare. (2) Trupa Taxi & Co. nu sunt ce mai potriviți ortodocși (mă refer la ortodoxia trăită) pentru crezuri de-o asemenea anvergură. Nu spun că n-au dreptul s-o facă… cine s-ar putea pune cu arta?! Spun doar că există o nepotrivire între mesaj și mesager. (3) Orgoliul clerului ortodox care s-a inflamat peste măsură ar trebui mai bine strunit. Anumite fețe bisericești mi se pare prea nărăvașe, prea neastâmpărate în raport cu realitatea în care se scaldă Biserica Ortodoxă Română. A fi majoritar nu înseamnă neapărat a avea dreptate, așa cum a striga tare nu înseamnă neapărat că ai ceva de spus.

Să conchidem, în sfârșit. Cred că putem culege o anume roadă din cântecul trupei Taxi. Deși reducționist și nepotrivit – cum arătam – el reprezintă o scânteie. Dacă se va aprinde un foc mai mare și mai consistent… vom trăi și vom vedea. Până una-alta, avem aici premisa unor discuții mai avizate și a unei atitudini civice mai eficiente. Nu știu de-om fi în stare, dar merită să gândim într-acolo. Să nu lăsăm ca scandalul să fie doar o gâlceavă de vorbe, ci fermentul unei acțiuni demne și igienice.