Lecțiile referendumului

Ieri, 29 iulie, când ar fi trebuit să vorbim mai mult despre Nicolae Steinhardt (100 de ani de la naștere) sau de Franz Mozart (fiul marelui Mozart, decedat la 29 iulie 1844) și de Alexander Schumann (decedat în 1856), ne-am trezit în fața uneia dintre cele mai ciudate acțiuni post-decembriste: referendumul. Pentru cei care nu au aplecări spre filozofia religiei sau muzica clasică, le aduc aminte că ar fi putut contempla destinul tragic și geniul lui Vincent van Gogh (pictorul olandez ce s-a stins la aceeași dată în 1890) sau, de ce nu, să-l repună pe tapet pe Alexis de Tocqueville (născut în 1805).

Fibrilațiile noastre politice ne-au așezat însă pe o altă traiectorie. Am fost chemați să-l întoarcem pe dl. Traian Băsescu din nou la cârma navei. Să-i redăm libertatea de a-și exercita din nou meseria de care este așa de mândru; de a face loc altor juni ai politicii românești să ne arate ei ce și cum. În fine, mă voi rezuma în cele ce urmează la câteva lecții care pleacă de la premisa referendumului invalidat. Dacă președintele suspendat se va întoarce, se înțelege că tabăra adversă a pierdut. Deși sunt multe nuanțe care merită amintite, lecțiile ce urmează le suportă fără nici un frison. Avem așadar:

1. Lecția ETICĂ

Inadaptarea noastră românească la exercițiul democratic nu mai trebuie dovedită. După decenii de la izbăvirea de comunism, suntem încă într-o adolescență politică plină de acnee și reacții imprevizibile. Ușor manevrabili și lipsiți de logică argumentativă, ne-am dovedit în repetate rânduri prost situați. Dar, cu această ocazie, românii au dat dovadă de un discernământ etic. Pur și simplu au anulat o acțiune politică săvârșită la limita legalității. Învolburarea pontaniană secondată promt de cea antonesciană a declanșat o isterie gratuită. Cum să demostrezi prin artificii legislative ceva ce nu există în realitate?! Cum să impuți președintelui în funcție încălcarea constituției în vreme ce Curtea Constituțională nu constată acest lucru?! Și totuși, ambiția taberei useliste nu a cunoscut limite. Deontologia politică a fost strivită sub presiunea unei majorități parlamentare care a acționat visceral și pătimaș. Românii au replicat prin comportamentul lor majoritar: Nu putem numi pe cel nevinovat (de încălcarea Constituției), drept vinovat! Sigur că președintele are și el păcatele lui, însă referendumul a vizat o chestiune punctuală.

2. Lecția ISTORICĂ

Repartizarea voturilor pe regiuni a scos (din nou) la iveală că avem trei Românii. Fac această afirmație cu o strângere de inimă și nu-mi permit nici să mă entuziasmez dar nici să dorm somnul naivității. Transilvania a făcut notă discordantă cu Țara Românească și Moldova. Totuși, nu cred că toți care-au absentat la vot sunt pro-Băsescu, ci pur și simplu s-au săturat de gâlceava de pe Dâmbovița. Această realitate nu ar trebui să ne destabilizeze, ci mai degrabă să ne provoace. Țări mai mari decât România se confruntă cu această nuanțare. (Și azi Italia își nuanțează cartea de vizită ținând cont de provincii; așa cum și Germania este foarte sensibilă la diversitatea land-urilor sale.) Ideologiile regionale ar fi o temă interesantă pentru antropologi și politologi, iar concluziile acestora s-ar dovedi fructuoase. Dar, până una-alta, iată-ne purtând în mentalul nostru colectiv o moștenire istorică, un mod întreit de a pricepe lumea și mersul ei.

3. Lecția SOCIALĂ

Un mandat prezidențial (sau, în cazul nostru, două) are și el surprizele lui. N-avea de unde să știe d-l Băsescu de venirea crizei, dar trebuia să reacționeze într-un fel. A făcut-o individualist (după unii) și cavalerește (după alții), dar a făcut-o. A luat măsuri drastice care-i atingeau până la os pe bugetari, a tăiat de pe unde a putut și cât a putut. Ne-a lăsat impresia că aceasta a fost calea, ca să nu împărtășim, mai târziu, același amar cu al grecilor. Probabil că așa este, dar privind la sârgul votanților pro-demitere nu poți să nu sesizezi o traumă. O parte însemnată a populației active a folosit prilejul pentru a se răzbuna. Sociologii spun că (asemeni individului) și societatea are nevoie de refulări. Votul de ieri – masiv, dar insuficient – a lovit cu sete în presupusul vinovat. La nivel popular dezbaterile încă sunt vii și sonore. Unii încă își justifică atitudinea și nu se sfiesc s-o critice pe a celorlalți. E greu să mai oprești iazul după ce l-ai slobozit de bună voie, e greu chiar să-l dirijezi într-o anumită direcție. Suntem o societate bolnavă sub aspect economic, iar omul bolnav este capricios.

Mă grăbesc să închei pentru a mă putea ține de cuvânt. Am spus că nu voi intra în detalii tehnice pe care prefer să le discut într-un cerc restrâns și într-o atmosferă cât mai destinsă cu putință. Și, pentru că tot ne delectăm cu performanțele Jocurilor Olimpice de la Londra, de ce nu ne-am dori și în plan politic niște campioni adevărați. De ce nu am spera din tot sufletul la o Românie respectabilă pe plan intern și internațional?! De ce nu am face tot ce ne stă în putință pentru a îndemna la calm și seriozitate?! Deși bătăliile pe scena politică abia încep, bine-ar fi ca discernământul nostru să crească vizibil. Să fim un electorat lucid și vizionar, în ciuda exceselor și promiscuității în care se învârt liderii politici. Să fim mai români ca niciodată!